„Ieşirea din labirint”

Discurs de recepţie la decernarea titlului academic de Doctor Honoris Causa oferit de către Universitatea Politehnică din Bucureşti, 10 martie 2011, al domnului Emil Constantinescu, Preşedinte al României în perioada 1996-2000

În ultimii ani, am fost deseori provocat, în situaţiiconsiderate critice, să mă pronunţ, în tripla postură de om de ştiinţă, de repre­zentant al societăţii civile şi de om de stat, asupra stării naţiunii şi asupra viitorului ei.
Mi-am amintit că la sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial, generalul Marshall, însărcinat cu elaborarea unui plan de reconstrucţie a Europei devas­tate, credea că gânditorii Greciei antice ar găsi soluţii mai bune decât oamenii politici contemporani şi m-am oprit asupra mitului lui Tezeu, salvatorul cetăţii Atena, în interpretarea lui André Gide.
André Gide a scris eseul Tezeu în 1946, în amurgul vieţii sale, într-o Franţă marcată de pierderi economice şi umane, sfâşiată între euforia victoriei şi umilinţa colaboraţionis­mu­lui, încercând să transmită un mesaj de redresare plecând de la individ la cetate şi de la cetate la umanitate.
La prima lectură, prin anii ’70, am văzut în Tezeu un ghid de formare umană: „Trebuie mai întâi să înţelegi cine eşti“… „Fii om. Dovedeşte-te în stare să arăţi semenilor tăi ce poate să fie şi ce îşi poate pune în minte să devină omul dintre ei“… „Sunt pe lume fapte mari de săvârşit. Făureşte-te!“… „Să socoţi mereu că a trândăvi înseamnă a trăda“… „Nu este destul să fii şi apoi să fi fost, ci trebuie să laşi ceva în urma ta, să te porţi astfel încât nimic să nu se curme prin tine“.
Mai aproape în timp, mi s-a părut semnificativ episodul Labirintului, în care locul central îl ocupă Dedal, cărturar, constructor, inginer mecanic şi chimist, nu luptătorul Tezeu. Dedal defineşte „labirintul“ ca un loc cu grădini neîmprejmuite, care dau unele în altele, astfel încât Monstrul să nu fie propriu-zis închis în ele, dar din care nici să nu poată ieşi. La fel, cei intraţi în labirint, mai curând să nu vrea decât să nu poată ieşi de acolo. Supuşi aromelor, mintea lor plăsmuieşte spe­culaţii fără consistenţă şi fiecare, în funcţie de confuzia din creierul său, se rătăceşte în propriul său labirint. Când fiul său Icar crede că singura ieşire este prin cer, Dedal îi construieşte aripi cu care să zboare. Icar însă, imaginea neliniştii căutării şi avântului poetic, îşi supraevaluează forţele, zboară prea sus, moare, dar dăinuie ca un veşnic simbol. Pentru ieşirea din labirint, De­dal îi oferă lui Tezeu un fir care sim­bolizează simţul datoriei şi legătura dintre trecut, prezent şi viitor pentru că „numai din ce eşti în clipa de faţă se va plăsmui cel ce vei fi mâine“.
La sfârşitul vieţii sale, Tezeu a învăţat că suferinţa înalţă şi izbăveşte. El este mândru că a întemeiat noua Atenă, că atenienii, dintre toţi, sunt singurii vrednici să poarte numele de Popor şi că, după moartea lui, oamenii vor şti să vadă că sunt mai fericiţi, mai buni şi mai liberi. Individul, cetatea, umanitatea: firul care asigură ieşirea din Labirintul destinului.
Întorcându-ne din lumea mitului antic în lumea în care trăim, putem observa, după o experienţă de peste două milenii, că destinul istoric al naţiunilor depinde de capacitatea de a imagina un mare proiect politic. Şi că acesta nu se poate realiza decât dacă este precedat de un proiect cultural, singurul capabil să mişte oamenii spre progres. „Fatalitatea care mână eroii miturilor greceşti nu este „exterioară“, ci este „interioară, dedusă din coor­do­natele psihologice ale fiecăruia“, scria de această dată tânărul Gide în 1919, la sfârşitul primului Război Mondial.
Care sunt coordonatele psihologice care fac ca tot mai mulţi oameni din jurul nostru să creadă că sunt într-un labirint din care nu pot ieşi? Dacă am încerca să găsim cuvântul care poate defini cel mai bine societatea româ­nească contemporană acesta ar fi, fără îndoială, confuzia. Mai exact, confu­zia valorilor şi implicit a criteriilor de evaluare în toate domeniile vieţii sociale: politică, economie, adminis­tra­ţie, justiţie, educaţie, cultură, morală. Un teribil paradox fixează exacerbarea acestei stări generale de confuzie exact din momentul în care integrarea europeană a României a marcat includerea noastră într-un sistem guvernat de reguli care, acceptat de bună voie sau impus cu fermitate, a dus la progresul lumii occidentale.
Se poate transforma un succes major într-o înfrângere? Din păcate da, dacă nu eşti pregătit să-l înţelegi şi pentru că o confuzie generalizată insi­nuată în cadrul libertăţii şi democraţiei este mai gravă decât răul sub dic­tatură. Răul solidarizează forţele binelui, atâtea cât sunt, în timp ce confuzia paralizează energiile pozitive ale naţiunii, de care tocmai acum avem mai multă nevoie. Pentru că acel moment trebuia să fi fost folosit ca un punct de plecare pentru un nou proiect politic naţional.
În 2007, naţiunea română a fina­li­zat, după un secol şi jumătate de încordare, rătăciri şi sacrificii, proiectul politic lansat de elitele intelectuale paşoptiste. Proiectul politic vizionar al Revoluţiei de la 1848 proclama ca idealuri naţionale unitatea românilor, independenţa, progresul şi moder­niza­rea ţării, eliberarea de sub dominarea imperiilor estice şi alăturarea României la democraţiile avansate şi prospere din vestul Europei.
Analiza cazului românesc arată că nu a existat o dilemă reală în opţiunea dintre identitatea culturală naţională şi identitatea culturală europeană. Ele au fost complementare, şi nu adversare. Această complementaritate îşi are rădăcinile încă de la începutul seco­lului al XIX-lea, când corifeii unei mari mişcări culturale, „Şcoala Ardeleană“, au elaborat o doctrină conform căreia poporul român, despărţit în graniţele Valahiei, Moldovei şi Transilvaniei, îşi poate găsi o identitate comună, diferită de cele din jur şi-n acelaşi timp europeană prin latinitate şi prin grafia latină. Acest model a devenit, prin eforturile generaţiei de intelectuali şi oameni politici vizionari de la 1848 din Moldova şi Valahia, o politică de stat. Astfel, putem spune că statul-naţiune românesc s-a constituit de la începuturi dintr-o matrice civilizaţio­na­lă europeană. Construcţia patriotis­mu­lui şi naţionalismului românesc s-a bazat mai întâi pe educaţie şi apoi pe formule instituţionale şi administrative. Reforma statală a fost posibilă pentru că cele două mari partide politice care au marcat istoria politică a românilor – conservatorii şi liberalii – au îmbrăţişat deopotrivă proiectul educaţional şi cultural, diferenţele privind numai căile şi viteza europenizării sau anumite preferinţe pentru cultura germană, în cazul conservatorilor sau pentru cea franceză, în cazul liberalilor. Această opţiune europeană timpurie a permis României să devină, după obţinerea independenţei, un model regional de dezvoltare instituţională, dar şi de iradiere lingvistică, ceea ce a făcut din limba română un vehicul de cultură şi civilizaţie. În acest context, limba româ­nă a devenit o limbă cu statut de comu­nicare regională în Sud-Estul Europei. Proiectul european al României a relevat, ca un efect colateral, şi existen­ţa unor importante comunităţi ale românilor din Balcani, care se recu­noş­teau prin filiaţia lingvistică şi pentru educaţia cărora statul român a dispo­ni­bilizat un important ajutor financiar şi diplomatic. Parcurgând cronologia eveni­mentelor politice legate de integrarea europeană a României şi rememorând propria mea experienţă, mi-am dat seama că tocmai soliditatea proiectului cultural european iniţiat de elitele intelectuale româneşti la înce­putul secolului al XIX-lea şi construirea pe această bază a proiectului identitar românesc au reuşit în dificila perioadă de tranziţie, după Revoluţia din 1989, să pună într-o paranteză istorică atât comunismul anilor 1945-1960, obe­dient naţionalismului Rusiei sovietice, cât şi naţional-comunismul din perioa­da 1964-1989, subordonat cultului personalităţii unui dictator. În plan cul­tural, exagerările protocronismului interbelic şi a celui din perioada ceauşistă i-au făcut pe promotorii acestuia să rămână marginali în spectrul culturii române faţă de promotorii ideii europene, ceea ce a uşurat, după prăbuşirea regimului comunist, reintrarea culturii române pe marea scenă europeană.
Nu pot să nu reamintesc aici şi să nu apreciez afirmarea, definirea, apă­rarea şi popularizarea în cercuri intelec­tuale largi după 1989 a ideii europene, în tripla sa dimensiune – cultural-literară, ideologică şi politică – dintr-o perspectivă românească cons­trui­tă de cărturarii români. Tot intelec­tualii români au reuşit să transforme ideea europeană într-un proiect politic. Dacă cele două reuniuni de la Snagov (1995, 2000) au reuşit să obţină un consens al partidelor politice cu opţiuni ideologice diferite, aceasta s-a întâmplat pentru că au fost organizate de o comisie de înalţi specialişti din societatea civilă, sub conducerea unui distins membru al Academiei. Solida­riza­rea mediului civic şi academic în jurul proiectului de integrare euro­pea­nă a dus la succesul său.
În 2007, România a devenit mem­bră a UE şi şi-a văzut îndeplinite idea­lurile sale seculare. În acelaşi timp, ea a primit garanţii ferme pentru prezer­varea lor. Dar, cum aveam să consta­tăm şi noi, ca şi celelalte ţări foste comu­niste, după euforia de după prăbuşirea dictaturii, anii care au urmat nu au însemnat „sfârşitul istoriei“, ci începutul unei alte istorii, care are nevoie de un mare proiect naţional.
Care ar trebui să fie acest nou proiect naţional şi cine sunt cei chemaţi să-l formuleze?
Contextul istoric al apartenenţei la Uniunea Europeană şi la lumea globalizată ne impune ca, simultan cu acceptarea unor reguli comune în domeniul administraţiei, economiei, justiţiei şi a unor delegări de suve­ranitate în domeniul politicii externe, a apărării siguranţei naţionale, să ne construim noi înşine proiectul identi­tă­ţii noastre europene într-o lume glo­balizată. Acest proiect identitar nu poate fi limitat la cetăţenii trăitori în interiorul graniţelor de stat, ci trebuie să se adreseze în mod egal tuturor celor care-şi recunosc apartenenţa la naţiunea română, oriunde s-ar găsi ei în lume. Proiectul naţional poate fi pro­pus – dar nu impus – şi va fi acceptat numai dacă o parte semnificativă a poporului va găsi în el argumente pentru recâştigarea demnităţii naţio­nale şi a respectului de sine individual.
De ce nu am avut pregătit un nou proiect naţional pentru România, membră UE şi NATO, care să facă faţă provocărilor societăţii cunoaşterii şi lumii globalizate? După părerea mea, aceasta s-a întâmplat pentru că la nivelul anilor 1999-2000, când popo­rul accepta să plătească preţul schim­bării, o parte a elitei intelectuale, mică, dar vocală, care confundase idealurile cu iluziile, nu l-a înţeles şi s-a declarat dezamăgită.
De ce această parte a elitei inte­lec­tuale nu l-a înţeles? Pentru că nu era obişnuită să opereze cu o istorie a concep­telor, ci doar cu una a perso­na­lităţilor carismatice salvatoare. La care se adaugă şi o lene intelectuală deoarece un proiect naţional implică în societatea cunoaşterii capacitatea transferării informaţiilor în cunoştinţe şi un efort substanţial de înţelegere a distribuţiei cunoştinţelor şi a siste­me­lor de susţinere a vieţii.
Depăşirea crizei actuale nu este legată atât de dificultăţile financiare, economice sau politice, ci de lipsa unui nou proiect naţional. Am schimbat un sistem dictatorial cu un sistem care a mers pe calea democraţiei şi econo­miei de piaţă, fără să avem o analiză serioasă a perioadei depăşite şi am pierdut 20 de ani încercând să-i înţe­legem pe alţii, fără capacitatea de a ne înţelege pe noi. Nu avem nici în mo­men­tul de faţă o informaţie corect actualizată asupra resurselor naturale, ale subsolului şi solului României, necesare pentru programele de dezvol­tare a economiei reale. Nu avem o evaluare asupra resurselor umane, asupra stării de sănătate fizică şi mentală a naţiunii şi nici o prezentare transparentă a resurselor financiare. Şi mai grav e că nu avem o evidenţă a resurselor ştiinţifice, tehnologice şi culturale într-o societate care se declară a cunoaşterii. Iată de ce, de multe ori, am senzaţia că România este tratată sau şi, mai grav, se consi­deră singură ca o societate comercială care poate fi evaluată de oricine doar după o serie de indicatori financiari, economici sau sociali, şi aceştia văzuţi statistic, şi nu în conexiunea lor.
Un proiect istoric, capabil să ge­ne­reze o sinergie a tuturor valorilor colective şi creative, trebuie nu numai să rememoreze trecutul şi să descrie corect prezentul, dar trebuie să pre­va­dă direcţiile de evoluţie a naţiunii noastre în prima jumătate a secolului al XXI-lea. O strategie de dezvoltare durabilă pentru următorul deceniu nu se poate elabora decât dacă avem o viziune a României, Europei şi a lumii la nivelul anului 2050 şi plecând de la aceasta. Numai pe baza unei astfel de strategii se poate elabora un set de politici publice coerente pe termen scurt. Ieşirea din actualul impas politic se poate face numai dacă această strategie este ratificată sub forma unui pact între societatea civilă şi principalele partide politice, garantân­du-se transpunerea ei în viaţă, indife­rent de alternanţele la guvernare. Este dreptul partidelor politice de a alege modalităţi specifice de aplicare, în funcţie de specificul propriei ideologii, dar fără a modifica esenţa strategiei naţionale de dezvoltare.
Cine sunt cei chemaţi şi cei ca­pabili să formuleze un astfel de proiect istoric? Este o întrebare la care am să încerc un răspuns prin excludere. La prima strigare, ar trebui să răspundă cei care sunt însărcinaţi prin definiţie cu acest demers, şi anume clasa politi­că sau, altfel spus, guvernul, par­la­men­tul, partidele politice. Din păcate, la nive­lul partidelor politice nu vedem nici măcar o abordare doctrinară a viito­ru­lui naţiunii. Chiar dacă ar exista, implica­rea lor în rezolvarea unor probleme administrative sau legislative stringente în actualitatea imediată nu le va lăsa răgazul necesar pentru construcţii intelectuale mai ample. Nu există semne privind strategii convin­gătoare nici la companiile economice şi financiare româneşti. Chiar dacă ar exista, ele s-ar centra, în mod firesc, pe obţinerea profitului şi interesele cor­pora­tiste nu coincid niciodată pe deplin cu cele ale cetăţenilor.
De aceea, cred că un astfel de mare proiect naţional intră în respon­sa­bilitatea directă a elitelor intelec­tuale. Când spun acest lucru mă refer direct la personalităţile cu valoare recunoscută în centrele de excelenţă europene şi mondiale, deţinătoare ale unui capital de competenţă şi mora­li­tate. Din fericire, elita intelectuală româ­nească există şi este reprezen­ta­tă prin mari valori din domeniul ştiinţelor exacte, tehnologice, econo­mi­ce şi umaniste. Ceea ce lipseşte este sinergia acestor valori în jurul unui ma­re proiect printr-un for de comu­nicare, dezbatere şi cooperare. Putem să construim un proiect naţional dar, în acelaşi timp, să construim un nou mod de a gândi, eliberat de patimă şi resentimente, în care adevărul şi valoarea să câştige în faţa peroraţiilor lipsite de argumente.
Este necesar ca spiritul academic să fie reînviat în societatea noastră, pentru că acesta implică exact ce ne lipseşte: respectul pentru punctul de vedere al celorlalţi, dialogul civilizat şi raţional. Numai astfel putem crea un spaţiu care să promoveze dialogul academic, schimbul de cunoştinţe şi idei între generaţii, care să sprijine talen­tele tinere în drumul lor spre performanţă, să stabilească noi canale de comunicare între membrii societăţii civile şi între societatea civilă, clasa politică şi administraţie, mediu de afaceri, să identifice şi să valorifice valorile tradiţionale româneşti în armonie cu cele universale, să promo­veze identitatea culturală a românilor în contextul integrării europene şi al globalizării, să stabilească un parte­ne­riat cu mass-media pentru a propaga aceste valori în sânul întregii societăţi româneşti. Putem ieşi de sub nefasta tradiţie a unei ţări unde toate lucrurile sunt lipsite de consecinţe? Sunt convins că da, şi în acest scop am constituit, în 2009, FORUMUL ACADEMIC ROMÂN sub un consiliu onorific al preşedinţilor Academiei Române, al rectorilor Uni­ver­sităţii Politehnice şi Universităţii Bucureşti, a cărui misiune este elabo­rarea studiilor România 2050 şi România 2030. Invit toate minţile luminate ale elitei ştiinţifice şi culturale româneşti să se alăture acestui demers.
Cred, de asemenea, că trebuie să sprijinim demersul Academiei Române de a realiza, la iniţiativa acade­micia­nului T. Postolache, Noua Enciclopedie a României. Această lucrare funda­men­tală poate constitui referenţialul de care avem nevoie pentru a ne identifica resursele actuale. Mai mult decât atât, fiind concepută ca o enciclopedie de generaţia a treia, ea corespunde conceptului societăţii cunoaşterii prin încorporarea viziunilor asupra viitorului.
Societatea cunoaşterii marchează o schimbare radicală a raporturilor dintre ştiinţă şi politică, dintre oamenii de ştiinţă şi oamenii de stat. În această dimensiune, nu mai pot exista strategii şi politici raţionale „independente“ de ştiinţă: oamenii de ştiinţă sunt somaţi să ofere societăţii, umanităţii, inclusiv politicienilor tot ceea ce ştiu, să nu treacă sub tăcere ceea ce încă nu ştiu, să facă loc punctelor de vedere diferite conturate în cercetare şi să le analizeze obiectiv.
Un proiect naţional pentru Româ­nia poate să readucă în societatea noastră acel weltanschauung, prin care filosofii germani credeau că fiecare epocă are un anume mod, un mod propriu, de a vedea lumea şi, mai ales acel gestalt de weltanschauung în care întregul înseamnă mai mult decât suma părţilor care-l compun.
Inovaţia ştiinţifică şi tehnologică, pragmatismul financiar-economic se pot uni în mod armonios cu imaginaţia filosofilor, oamenilor de litere şi artă pentru că acest concept corespunde cel mai bine cu ceea ce ar trebui să fie politica în societatea cunoaşterii şi în lumea globalizată a viitorului, o viziune complexă asupra viitorului bazată pe un nou dialog asupra valorilor umane.
Pentru ieşirea din LABIRINT este nevoie de crearea unui nou arbitraj între putere şi cunoaştere, care să recon­figureze un cadru în care fiecare individ să poată nu numai să fie, ci şi să devină. Numai prin transformarea strate­giei noastre seculare de supra­vieţuire într-o strategie de autode­pă­şire putem duce „sentimentul româ­nesc al fiinţei“ dincolo de „sentimentul românesc al urii de sine“, la un „senti­ment românesc al respectului de sine“.
Proiectul Naţional al României se­colului al XXI-lea poate să fie astfel pilonul unei noi solidarităţi, care să se bazeze pe respectul de sine şi să cre­eze sentimentul demnităţii naţio­nale, fără de care nu putem să fim parteneri credibili în lumea de azi şi în vremurile care vor veni.