„Primăvara nucleară” anunţată de discursul de la Praga al preşedintelui Obama – un miraj?

În curand se implinesc 3 ani de la apelul, devenit istoric, al presedintelui Obama către crearea unei lumi „libere de arme nucleare”. Articolul de față propune o analiza obiectivă a progreselor realizate de administratia Obama în privinţa obiectivelor ambiţioase propuse în faimosul discurs de la Praga.

1. I.                  Introducere

Urmând sugestiile foştilor Secretari de Stat George Shultz şi Henry Kissinger[1], Administraţia Obama a făcut din controlul şi reducerea armamentelor nucleare una dintre priorităţile agendei sale de politică externă, – parte a strategiei de „învigorare” a statutului de lider la nivel internaţional al SUA.

Începutul mandatului lui Barack Obama a reuşit, astfel, să readucă în atenţia lumii chestiunea privind rolul şi mai ales ameninţarea creată prin existenţa armelor nucleare, strârnind mari aşteptări şi mult entuziasm în rândul comunităţii internaţionale, revigorând dezbaterile privind oportunitatea implementării în practică a principiilor de neproliferare şi dezarmare nucleară globală.

În contextul primului său discurs oficial în Europa în calitate de preşedinte al SUA (Praga, 5 aprilie 2009), Barack Obama făcea un apel către comunitatea internaţională spre intensificarea eforturilor în vederea instaurării unei „lumi libere de arme nucleare”. În viziunea noului preşedinte american, „Statele Unite sunt pregatite sa faca primii paşi spre o lume fără arme nucleare” prin reducerea stocurilor disponibile şi încetarea testelor, subliniind că Washingtonul are „responsabilitatea morală” de a deschide drumul către acest ideal, dat fiind că reprezintă singura naţiune care le-a folosit până în prezent.

„În consecinta, astăzi subliniez clar, cu convingere, angajamentul Statelor Unite şi dorinţa acestora de a depune eforturi în favoarea păcii şi a securităţii unei lumi fara arme nucleare”, mai declara Obama, aplaudat de circa 30.000 de persoane.

Pentru atingerea acestor obiective, în perspectiva Conferinţei de revizuire a părților la Tratatul de neproliferare a armelor nucleare (TNP), din 2010, Obama propunea o serie de proiecte concrete în direcţia amplificării procesului de dezarmare şi control al armamentelor[2], pledând pentru:

• intensificarea negocierilor dintre SUA și Rusia în vederea reînnoirii acordului START  (semnat în 1991 şi care expira la 5 decembrie 2009) și a reducerii în mod semnificativ a stocurilor de armament și material nuclear american;
• demararea negocierilor pentru un tratat privind interzicerea producerii de materiale fisionabile[3];
• finalizarea procesului de ratificare a Tratatului de interzicere totală a experiențelor nucleare (CTBT)[4] de către Statele Unite;
• realizarea unei analize complete a forţelor nucleare ale SUA, ale cărei concluzii să fie prezentate Congresului american cel mai târziu în luna februarie 2010: Raport privind Situaţia Nucleară (NPR);
• convocarea, „în cursul anului viitor”, a unui summit mondial privind securitatea nucleară, în vederea stopării proliferării armelor sau materialelor de acest tip.

1. II.                „Primavara nucleară” 2010: oportunităţi şi eşecuri

• Noua doctrina nucleara a SUA – 6 aprilie 2010

Ca o confirmare a noii politici americane, la 6 aprilie 2010,  administraţia Obama a prezentat noua pozitie nucleara a SUA. Noul document strategic, intitulat Raport privind Situaţia Nucleară (NPR), traseaza noile direcţii în ceea ce priveşte doctrina nucleară a SUA pentru o perioadă de 5 până la 10 ani, în vederea reevaluării rolului armelor nucleare în noua realitate geopolitcă şi schiţării unui nou concept menit să înlocuiască strategia „descurajării nucleare” existente încă din perioada Războiului Rece.

Noua doctrina nucleară cuprinde principalele dispoziţii ce vor contura strategia nucleară americană, cu reevaluarea rolului pe care trebuie să îl joace forţele nucleare în strategia de securitate a SUA, şi a cerinţelor necesare pentru menţinerea unei poziţii credibile de descurajare nucleară.

Revizuirea poziţiei nucleare a SUA a oferit Administraţiei Obama oportunitatea de a onora angajamentele de la Praga – dacă nu prin eliminarea armelor nucleare, cel puţin prin reconfigurarea rolului acestora în cadrul noii strategii naţionale – şi de a realiza progrese semnificative în ceea ce priveşte dezarmarea nucleară.

În cadrul documentului dat publicităţii se stipulează:

• SUA nu vor dezvolta noi focoase nucleare,  nu vor susţine noi misiuni militare şi nici nu vor furniza mijloace pentru noi stabilimente militare;
• Rolul armelor nucleare este redus la acela de descurajare;
• Recurgerea la uzul armelor nucleare se va face doar in circumstanţe extreme, pentru a-şi apăra interesele vitale sau pe cele ale aliaţilor şi partenerilor lor;
• În acelaşi timp, SUA se angajează să nu utilizeze niciodată arma nucleară împotriva unui adversar care nu deţine acest tip de armă şi care respectă regulile Tratatului de Neproliferare Nucleară (TNP).

Într-un interviu pentru New York Times[5], publicat în aceeaşi zi, preşedintele Obama preciza, însă, că “state (…) precum Iranul şi Coreea de Nord” vor fi excepţiile de la această nouă regulă.

Documentul trasează 5 obiective esenţiale ale doctrinii nucleare a SUA:

1. prevenirea proliferraii nucleare si a terorismului nuclear
2. reducerea rolului armelor nucleare in strategia de securitate nationala a SUA

Potrivit NPR, rolul esential al arsenalului nuclear al american va ramane acela de a descuraja un atac nuclear asupra teritoriului SUA, sau al aliatilor si partenerilor acestora.

1. mentinerea unui nivel scazut al fortelor nucleare care sa asigure stabilitatea si descurajarea strategica
2. intarirea descurajarii la nivel regional si reasigurarea sprijinului catre aliati si parteneri
3. mentinerea unui arsenal nuclear sigur, securizat si eficient.

Noua orientare nucleară a actualului lider de la Casa Albă constitui o schimbare brusca în raport cu doctrina predecesorilor.

Nuclear Posture Review (1994) reprezintă prima încercare de reevaluare a rolului pe care trebuie sa îl joace armele nucleare în epoca post-Război Rece. Documentul, datat din 1994, din primul mandat al preşedintelui Clinton, reafirma legitimitatea şi importanţa strategică a descurajării nucleare confirmând în acelaşi timp importanţa menţinerii triadei nucleare existente .

Evenimentele din 2001 au avut importante consecinţe asupra strategiilor de securitate a SUA, care şi-au dezvoltat o nouă doctrină de securitate, adaptată noilor condiţii, modificându-si în consecinţă şi percepţia asupra rolului şi utilităţii armelor nucleare. Doctrina anuntata in 2001 de presdedintele Bush, la scurt timp dupa atentatele de la 11 septembrie, preconiza utilizarea armei nucleare pentru a impiedica “un numar mare de amenintari” inclusiv atacurile chimice, biologice, sau conventionale de mare anvergură.

În cadrul acestuia se afirma că, pentru americani, armele nucleare nu mai reprezentau doar “mijloace de descurajare”, ci arme concrete de luptă: “Armele nucleare pot fi folosite împotriva obiectivelor care rezistă unui atac conveţional (de exemplu, buncărele situate la mare adâncime sau facilităţile biochimice)”. Documentul mai arata că “noile capacităţi vor fi utilizate pentru a distruge obiective ca buncarele subterane, pentru a găsi şi lovi ţinte mobile, agentii chimici şi biologici şi pentru a limita daunele colaterale.” Prin “Nuclear Posture Review” (2002), Statele Unite adoptau o strategie nucleară “de rezervă”, care le permitea să facă din armele nucleare nu doar obiect de “descurajare”  – ci o armă efectivă, de folosit în razboi.

Concluzia principală după analizarea documentului din 2002 este aceea că armele nucleare sunt clar privite ca un instrument activ în caz de război, rolul lor trecând peste acela doar de a descuraja, căpătând o utilitate concretă militară.

• Semnarea (8 aprilie 2010) “Noului tratat strategic de reducere a armamentului nuclear” (Noul START)[6].

Doar 48 de ore mai târziu de NPR, la 8 aprilie 2010, se semna la Praga, noul tratat strategic de reducere a armamentului nuclear” (Noul START), prin care se urmareste reducerea reciproca a arsenalului nuclear si a sistemelor de livrare.

Intrat in vigoare în februarie 2011, START prevede un numar maxim de 1.550 de ogive nucleare desfăşurate de fiecare dintre parti, deci o reducere cu 30% comparativ cu nivelul stabilit de Tratatul de dezarmare nucleara încheiat în mai 2002 la Moscova[7].

Importanța tratatului rezidă în special în semnificaţiile sale politice. Și spre deosebire de SORT, noul START introduce si mecanismele de control – elementele esentiale ale credibilitatii politicii de control al armamentelor.

Din perspectiva strategică, noul START prezintă, însă, limite considerabile nu doar formale, ci şi de substanţă: în timp ce noul plafon de 1550 de focoase nucleare strategice este cu 74% mai mic decat cel specificat in START 1 si cu 30 % mai mic față de cel prevazut de Tratatul de la Moscova din 2002, în realitate, SUA și Federatia Rusa de-abia vor fi nevoite sa reduca arsenalurile existente pentru a fi in concordanta cu noile niveluri, si asta datorita introducerii unei noi metodologii de lucru. Desi bombardierele pot transporta pana la 20 de focoase, noua ecuatie prevazuta in Tratat stipuleaza că 1 bombarider echivaleaza cu 1 focos.

În al doilea rând, – şi acesta este punctul care a suscitat cele mai multe critici – tratatul nu dispune în mod expres distrugerea focoaselor, ci doar îndepărtarea lor de pe vectori (sistemele de transportare), această dispoziţie lăsând o largă marjă de decizie asupra destinaţiei acestora.  Costurile ridicate pentru menţinerea unui arsenal din ce în ce mai învechit vor obliga probabil cele doua state să distrugă unităţile excedentare, însă nu este exclusă (mai ales din partea Washingtonul-ului) optiunea stocarii, şi anume „conservarea” în depozite speciale, de maximă securitate, astfel încât, în caz de necesitate, să poată deveni din nou operaţionale, într-un timp relativ scurt.

După ratificarea noului Tratat START, au rămas sub semnul suspiciunilor două teme – armele nucleare tactice[8] şi apărarea antirachetă. De asemenea, nivelurile prevăzute nu comportă modificări fundamentale ale conceptului descurajării nucleare dintre cei doi actori. De aceea, putem afirma că o ordine non-nucleară nu este încă pe ordinea de zi a nici unuia dintre cei doi actori.

• Summitul de la Washington pentru securitate nucleară 12-13 aprilie 2010

Administraţia Obama a organizat la Washington, între 12-13 aprilie 2010, un prim summit internațional privind securitatea nucleară în lume, având ca scop principal, „să blocheze accesul grupurilor criminale și teroriste la materialele și expertiza nucleară care să le îngăduie să-și atingă țelurile malefice”.

Un prim succes al acestui summit, rezultat al discuţiilor bilaterale purtate de Barack Obama cu omologul său ucrainean, Viktor Ianukovici, este anuntul Ucrainei – facut in marja evenimentului – de a rezolva, până la următorul summit din 2012, problema uraniului îmbogăţit pe care îl posedă. Potrivit anuntului, „Ucraina va aduce modificări centrelor sale de cercetare nucleară astfel încât acestea să poată funcţiona cu uraniu slab îmbogăţit”. Canada si Chile si-au anuntat de asemenea, intentiile de a renunţa total la rezervele lor de uraniu îmbogăţit în următorii patru ani.

Participanţii la summit au reiterat necesitatea asigurării securităţii materialelor nucleare si s-au angajat să coopereze cu Agenția ONU pentru Energie Atomică în vederea unui schimb mai eficient de informații vizînd detectarea și oprirea traficului cu material nuclear..

Însă visul despre o lume fără arme nucleare rămâne deocamdată un vis.

• Conferinta de Examinare a Tratatului privind Neproliferarea Nucleară NPT[9] mai 2010, New York:

Pentru a preintampina eventuale critici privind lispa progreselor realizate de SUA pe calea dezarmarii nucleare (neratificarea, de catre Senatul american, a CTBT si a noului Tratat START – la acea vreme) si pentru a sublinia deschiderea Administratiei Obama spre transparentă, cu putin timp înainte de această Conferinta, SUA au dat publicitatii o serie de date privind marimea arsenalului nuclear american existent[10]. Astfel, la 30 septembrie 2009, arsenalul nuclear al SUA consta in 5113 focoase – ceea ce reprezenta o reducere de 84 la suta fata de nivelul maxim atins in 1967 (31.255)[11].

• Amanarea finalizarii procesului de ratificare a CTBT

Regimul juridic referitor la interzicerea totală a experienţelor nucleare este reglementat prin Tratatul din 1996 privind interzicerea totală a experienţelor nucleare (CTBT), tratat care nu a intrat incă in vigoare[12]. Obligaţiile fundamentale ale părţilor sunt consfinţite în art. I din tratat, potrivit căruia fiecare stat-parte se angajează să nu efectueze „explozii experimentale cu arme nucleare sau orice alt fel de explozii nucleare” şi, de asemenea, să interzică şi să împiedice orice asemenea explozie nucleară în orice zonă aflată sub jurisdicţia sau controlul său.

Ratificarea CTBT reprezinta, pentru presedintele Obama, elementul cheie pe agenda sa privind nonproliferarea. Asa cum insusi persedintele declara la Praga: „Administratia mea va lua masuri imediate si agresive in directia ratificarii CTBT”. Ratificarea CTBT de catre Senatul SUA ar reprezenta cel mai important pas care sa impulsioneze celelalte state spre intrarea in vigoare a acaestui tratat istoric. Mai mult, ratificarea ar constitui, poate, cea mai relevanta masura prin care SUA ar putea sa-si demonstreze credibilitatea, mai ales in ceea ce priveste criticile aduse de alte state vizavi de nerespectarea Articolului VI al Tratatului de Neproliferare.

• Demararea negocierilor pentru un tratat privind interzicerea producerii de materiale fisionabile.

O contribuție substanțială în prevenirea creșterii arsenalului nenuclear strategic ale statelor nerecunoscute, precum şi în prevenirea dobândirea statutului de putere nucleară printre ţările care nu posedă arma nucleară ar putea aduce Tratatul internaţional privind interzicerea producerii de material fisionabil pentru arme. Existența unei astfel de convenţii ar avea un efect substanțial pentru statele care în prezent își sporesc activ arsenalele nucleare cu caracter nestrategic din cauza limitelor cantitative ale armamentului stocat. Interzicerea tuturor ţărilor de a produce materiale noi ar permite stoparea arsenalelor sale la un nivel relativ scăzut. În acest caz, cu cât mai devreme s-ar reuși de a le angaja în asemenea regimuri, cu atât numărul focoaselor de care dispun ar putea fi mai mic.

La Praga, presedintele Obama sublinia ca SUA vor lua masuri concrete in vederea demararii negocierilor pentru semnarea tratatului privind stoparea, într-un mod nediscriminatoriu, a producției de material de fisiune în scopuri militare. Un astfel de tratat ar obliga statele nedeținătoare de arme nucleare sau statele care nu sunt semnatare ale TNP, însă și pe cele cinci state membre ale Consiliului de Securitate, toate posesoare de arme nucleare, să renunțe la producerea de material de fisiune în scopuri militare și să demonteze toate centrele existente ale acestora, în care se produce material de fisiune în scopuri militare.

1. III.           Realitate versus așteptări

Obama a creat mari aşteptări, când s-a angajat la 5 aprilie 2009 să renunţe la gândirea specifica Războiului Rece, înfăţişând o versiune idealista în care toată planeta îşi putea proiecta speranţele şi aşteptările privind posibilitatea înlăturării pericolului generat de existenţa armelor nucleare.

La doi ani si jumatate de la acest discurs, exuberanţa „primăverii nucleare” iniţiate de Obama la Praga dispare, lasând loc unei viziuni sceptice, bine ancorate în realitate: devine din ce in ce mai clar ca SUA singure nu vor fi totuşi suficiente pentru a asigura controlul reducerii arsenalului nuclear şi pentru a oferi răspunsuri la celelalte probleme globale.  Fără o cooperare strânsă cu ceilalti jucatori nucleari de orim plan, viziunea lui Obama ramane doar un vis frumos. Confruntarea dintre acel vis frumos prezentat la Praga şi realitate a creat o stare de dezamăgire in randul unor analisti critici ai administratiei Obama, care reproseaza comunitatii internationale cecul in alb primit în decembrie 2009 de liderul american de la Comitetul Nobel din Norvegia.

Desi, în continuare, administraţia Obama reiterează necesitatea neproliferării armelor nucleare si a reducucerii arsenalului nuclear din lume, viziunea idealista a presedintelui american prezentata la Praga a fost treptat înlocuită de unele decizii „politică realistă”, multe dintre ele parând chiar în contradicţie cu promisiunile de la Praga.

De altfel, discursul către Naţiune al lui Obama din 2011[13] oferă o imagine mai aproape de realitate: în cadrul acestei iesiri publice, liderul american  nu mai face nici o referire la „lumea fara arme nucleare”.

Mai mult, conform Planului de Management si Administrare a Arsenalului Nuclear (mai 2010), realizat de Agentia Nationala Pentru Securitate Nucleara (NNSA) din cadrul Departamentului pentru Energie, SUA vizeaza reducerea arsenalului nuclear[14], concomitent cu majorarea investitiilor pentru imbunatatirea arsenalului nuclear existent..

In timp ce presedintele vorbea, in discusul de la Praga, de mentinerea unei pozitii credibile de descurajare nucelara, NNSA vorbeste acum despre „consolidarea si intretinerea acesteia”. De altfel, insusi in textul noii doctrine nucleare (NPR din 2010) se afirmă, pe de o parte, că Statele Unite “nu vor produce noi focoase nucleare” şi “nu vor efectua teste nucleare”, dar, pe de alta parte, se insista asupra necesităţii modernizării arsenalului, în paralel.

Astfel, pentru urmatorii 10 ani, Departamentul de Aparare (DOD) „va investi mai bine de 100 miliarde de dolari in sisteme de lansare care sa prezerve capabilitatile existente si sa modernizeze unele sisteme strategice”. De asemenea, Adminsitratia a cerut majorarea bugetului alocat „activitatilor nucleare”, cu 10 procente pentru anul fiscal 2011 si cu inca 8,4 procente pentru anul fiscal 2012.

Toate focoasele nucleare existente vor fi modernizate;  se vor construi trei facilitati noi care sa produca arme nucleare, cu o capacitate de 80 de focaoase nucleare pe an: Oak Ridge (Tennessee), Los Alamos (New Mexico) si Kansas City (Missouri) – proiecte demarate de Adimnistratia Bush si contnuate de Obama. Costul estimat de implementare a aacetor proiecte pana in 2030 se ridica la 180 miliarde dolari[15].

1. IV.           Concluzii.

Armele nucleare continuă să reprezinte o mare ameninţare pentru lume, întrucât reducerea armelor de acest fel este compensată prin modernizare şi prin multiplicarea vectorilor. Potrivit Raportului anual (pentru 2011) al Institutului Internaţional de Cercetare pentru Pace de la Stockholm – SIPRI:

– la nivel mondial există peste 20.500 de focoase nucleare deţinute de opt state: Statele Unite, Rusia, Marea Britanie, Franţa, China, India, Pakistan şi Israel;

– din cele 20.500 de focoase peste 5.000 sunt desfăşurate şi pot fi utilizate, iar 2.000 sunt menţinute în stare de alertă funcţională;

– cele cinci state care detin arme nucleare şi sunt semnatare ale Tratatului de Neproliferare – SUA, Rusia, Marea Britanie, Franţa şi China – au construit noi sisteme de arme nucleare;

– in ianuarie 2011, Rusia deţinea 11.000 de focoase nucleare, iar Statele Unite 8.500.

Forte nucleare în lume, 2011

Sursa: www.sipri.org

În concluzie, pare puţin probabil să existe o veritabilă dezarmare nucleară în viitorul apropiat în pofida semnării Tratatului START. Aşa că, după toate probabilităţile, începerea deplasării către o lume libera de armele nucleare, promisă de laureatul Premiului Nobel, Barack Obama, se amână.   De altfel, insusi in textul noii doctrine nuclare americane[16] se subliniază clar ca astazi nu sunt intrunite conditiile necesare implemenatrii viziunii unei lumi libere de arme nucleare, asa cum vorbise Obama in discursul de la Praga.

De la momentul discursului deja istoric din Piata Hradcany din Praga, adminsitratia Obama a incercat sa impulsioneze regimul de neproliferare printr-o serie de initiative bine calculate la nivel diplomatic. Prin apelul la o „lume libera de arme nucleare”, presedintele Obama a schimbat în mod esential cursul politicii SUA de control al armamentelor. Semnarea si ratificarea noului START reprezinta un succes, dar atingerea celorlalte obiective abitioase  propuse la Praga, precum ratificarea CTBT si demararea negocierilor pentru un tratat privind interzicerea producerii de materiale fisionabile ramane un proces dificil de implementat.

Daca până la finalizarea mandatului actual, administraţia Obama nu va lua măsuri concrete în acest sens, apelul SUA către întărirea cooperarii în consolidarea regimului de neproliferare va pierde din credibilitate, fapt ce va îngreuna, totodata îndeplinirea obiectivelor de pe agenda privind controlul armanentelor.

Cu excepţia unor reuşite în materie de diplomaţie nucleară – Rezoluţia 1887 a ONU[17] si noul Tratat START -, precum și o politică de lobby de succes în direcția majorării bugetului alocat AIEA (în vederea întăriririi rolului acesteia în politica de neproliferare), administrația Obama şi-a demonstrat până acum incapacitatea de a transforma retorica idealistă în masuri legislative concrete.

Born on September 29, 1982, Iulia Moise (ex Bădăluţă) holds a MA degree in International Relations and Conflict Management and a BA degree in Political Science and Sociology, both awarded by National School of Political Studies and Public Administration (NSPSPA), Bucharest. From 2003 to 2005 she studied Political Science at the University of Trieste, Italy.