Prof. univ. dr. Mircea Cinteză, cu o vastă experienţă şi renume în specialitatea cardiologie, este profesor de Cardiologie şi Medicină Internă la Catedra de Cardiologie şi Medicină Internă a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”,Bucureşti; şeful Secţiei de Cardiologie a Spitalului Universitar de Urgenţă, Bucureşti; din 1996 este membru al Consiliului Profesoral al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”; în perioada 1997-2007 a fost preşedintele Colegiului Medicilor din România; 2004-2008 a fost decanul Facultăţii de Medicină a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”; 2004-2005 a fost ministrul Sănătăţii; în perioada 2004-2011 a fost membru al Senatului României.
Domnule profesor, care este corelarea dintre politică şi medicină, ştiind că mari personalităţi ale medicinii româneşti, de la I.C. Parhon până la dumneavoastră, au îmbrăţişat într-un fel cariere politice?
Medicina prin natura ei este îndreptată spre o latură socială. Medicii prin ceea ce fac zi de zi află care este viaţa oamenilor şi, dacă au suficientă curiozitate, află şi soluţiile pe care aceştia le au în minte. De unde nu te aştepţi apar idei şi soluţii, apare o judecată sănătoasă venită de jos şi cred că nici o altă profesie nu are ocazia de a cerceta aşa profund, la bază, societatea omenească.
Când eşti medic, pentru a putea face politică ai nevoie de un ambient politic în care ideile tale să fie luate şi promovate cu dorinţa de a face sistemul să funcţioneze mai bine. În prezent, în România, datorită unei istorii care a dezorganizat societatea, pe de o parte şi datorită lipsei cronice de bani, pe de altă parte, majoritatea politicienilor de la vârf nu au în vedere sistemul în ansamblul său, ci oportunităţi de moment ce pot fi duse la capăt în scurtul timp al unui mandat şi în strânsul buget pe care îl au la dispoziţie. Astfel, momentele în care un partid sau un lider cu viziune încearcă să dezvolte un sistem nu sunt foarte frecvente. Când am intrat în politică am sperat că pot să influenţez sistemul medical, dar aproape întotdeauna m-am lovit de sloganul „acum nu este momentul, avem alte priorităţi acute”. Cum perioada în care m-am îndepărtat de medicină se prelungea, iar rezultatele nu erau pe măsura speranţelor mele, am preferat să mă retrag în zona medicală, aducându-mi contribuţia în învăţământul medical şi rămânând la dispoziţie dacă sfaturile noastre vor fi cerute de viitori lideri ai sistemului sau ai învăţământului medical. Fac o scurtă completare, după părerea mea învăţământul medical românesc este organizat într-un mod valoros care nu trebuie prea mult modificat şi tulburat. Unul din sloganurile a tot stăpânitoare în politică este „dorim să facem reformă”, dar această „reformă” este doar un slogan, schimbările propuse de un lider sau altul sunt mai mult oportunităţi de afirmare publică decât schimbări necesare. Avem până în prezent alternativa invariabilă a schimbării grupurilor de putere politică de la un mandat la altul, uneori chiar înainte de finalizarea mandatului, şi întotdeauna noii veniţi nu urmează ideile precedenţilor, iar dacă revin la putere peste încă un ciclu au uitat de mult ceea ce înfiripaseră cu şase, opt ani mai devreme. Singura noastră şansă importantă a fost aceea că Uniunea Europeană ne-a obligat să adoptăm câteva reguli fundamentale pe care nu noi le-am gândit şi care au pus puţină ordine în diverse domenii. Din păcate domeniul medical este aşa de complex încât sloganul UE în medicină este „nu ne amestecăm, fiecare ţară să se descurce cum crede de cuviinţă”. Având în vedere că noi trebuie să ne descurcăm cu cel mai mic buget din Uniunea Europeană, dificultăţile noastre de a face un sistem medical competitiv sunt şi evidente, şi evidenţiabile la tot pasul.
În cât timp ar putea fi create condiţii pentru ca medicii să nu mai plece din România, dacă guvernarea ar dori lucrul acesta?
Evident că medicii pleacă din ţară din cauza veniturilor mici, cifrele vorbesc de la sine. Un medic specialist are un salariu de 400 euro, cu gărzi ajunge la 500-600 euro pe lună, în condiţiile în care în statele care formează nucleul-forte al Uniunii Europene pentru această categorie venitul este de 4000 euro pe lună. În al doilea rând acolo îşi face meseria aşa cum a învăţat în cărţi şi în ghidurile de practică, pe când în România din cauza lipsurilor trebuie să găseşti tu în permanenţă soluţia, iar lipsurile sunt permanente şi variate, astfel eşti obligat să practici o pseudomedicină. Un alt exemplu sugestiv este că în ultimii 50 de ani nu s-a deschis niciun spital nou în România. Ştim scandalul desfiinţării spitalelor care deveniseră aşezăminte sociale. Pe de altă parte, prima generaţie de emigrare va avea dificultăţi de adaptare în orice ţară ar pleca. Iar după ce sunt excelent primiţi în treptele inferioare ale practicii medicale aproape nici unul din aceşti mii de medici care au emigrat nu sunt acceptaţi în treptele superioare medicale sau de învăţământ medical în care au acces o proporţie covârşitoare a medicilor localnici. De altfel, pe tăcute, în elita profesională şi culturală a acestor ţări au acces localnicii, altfel ar fi desfiinţaţi ca entitate naţională. Prima generaţie de medici care pleacă din ţară trebuie să fie conştientă că se va opri la o modalitate mediocră de a-şi face meseria. În plus, rădăcinile culturale în care te-ai născut şi prietenii, care de cele mai multe ori sunt tot din rândul emigranţilor de aceeaşi naţie, fac ca în mintea multora, şi au trecut deja douăzeci de ani de la libertatea de mişcare, să încolţească ideea revenirii acasă, chiar dacă nu s-au schimbat prea mult condiţiile faţă de momentul în care s-au decis să emigreze. Ce ar fi de făcut ca aceşti medici să rămână acasă? În primul rând demnitatea profesiei trebuie să fie reconsiderată. În prezent imaginea care domină despre medicii din România este că sunt ciubucari şi slabi profesional. În mod normal la destule profesii liberale există un onorariu pentru prestaţia efectuată, acest lucru nu există în medicina de stat care continuă să domine medicina românească. Un medic tânăr, care de la vârsta de 30 de ani când poate să practice medicina, adică după rezidenţiat, şi până la 35 de ani când femeile ar trebui să aibă unul, doi copii dacă îşi doresc, este nevoit să trăiască cu 500 sute de euro pe lună. Este evident că are nevoie de o sursă suplimentară de venit care ar fi putut fi numită onorariu la fel ca la avocaţi. În mod categoric este de neacceptat condiţionarea, atât cea directă, cât şi cea indirectă, în sensul că nu dai îngrijirea adecvată decât după ce ai primit un avantaj, aceasta este de neacceptat. În schimb, dacă un bolnav doreşte să fie îngrijit de un medic anume şi nu de medicina de bază cu aspect social, dacă doreşte să fie tratat cu o procedură anume, mai sigură, de care dispun doar câteva centre din ţară, ar trebui ca acea persoană să achite un onorariu pentru ceea ce doreşte să i se ofere în plus faţă de un sistem de medicină mai ieftin, dar mai incomod şi uneori cu efecte adverse mai importante, dar care este singurul ce poate fi oferit tuturor din bugetul medical minuscul pe care îl are România. Cu alte cuvinte reforma sistemului medical ar trebui făcută în aşa fel încât să existe o medicină de bază disponibilă în permanenţă din bugetul existent, peste care să existe o plată suplimentară pentru acei medici sau acele proceduri sau instituţii medicale care oferă calitate în plus. Aceşti bani nu ar trebui scoşi neapărat din buzunar, ci, dacă principiul ar fi oficializat, ei ar fi rapid preluaţi de asigurări suplimentare de sănătate care se adresează tocmai acestor cerinţe. Încercările au fost începute de mai mulţi miniştri, dar ei nu au reuşit să se apropie de un model viabil, în primul rând pentru că alcătuirea acestuia este foarte grea şi în al doilea rând pentru că nici unul nu a avut sprijin politic de la cel mai înalt nivel pentru a duce un asemenea proiect într-o fază mai avansată. La un moment dat în România ministrul sănătăţii era cel mai des şi mai repede schimbat în comparaţie cu toate ţările existente şi toate ministrele posibile. Apoi a venit ministeriatul domnului Nicolaescu ceva mai lung, dar steril pentru problemele pe care le discutăm. După plecarea lui sarabanda schimbării miniştrilor a revenit la cel mai accelerat nivel.
Pe scurt este nevoie ca venitul medicilor să fie permis să crească pe cale legală. Venitul medicilor ar trebui să fie de trei ori mai mare decât venitul mediu pe economie, deoarece responsabilitatea profesiei medicale nu este egalată aproape de nici o profesie civilă pe timp de pace. Pentru a putea profesa independent, durata de pregătire a unui medic este în medie de 11 ani – 6 ani facultate plus 5 ani rezidenţiat. Perioada îndelungată de pregătire este de asemenea unică în comparaţie cu alte profesii şi în acest context majoritatea statelor oferă un venit de trei ori peste media pe economie pentru a compensa aceste dificultăţi. La noi veniturile medicilor depăşesc foarte puţin media salariului pe economie. Singura modalitate de a-i determina pe tinerii medici să rămână în ţară şi de a salva drama sau uneori tragedia zonelor rurale sau a oraşelor mici şi mijlocii în care nu mai există specialişti este aceea de a permite în mod oficial celor ce oferă calitate în plus un venit mediu triplu faţă de venitul mediu pe economie. De asemenea, societatea românească trebuie să observe eroismul acelor medici care vindecă sau păstrează un echilibru al sănătăţii pacienţilor lor, făcând tot felul de „invenţii” pentru a compensa lipsurile de medicamente şi tehnice existente.
În cariera dumneavoastră a fost vreun moment în care v-aţi dorit să părăsiţi România?
La începutul anilor 1980 am avut o ofertă de a lucra în California. Pe vremea aceea un grup de medici de elită din SUA ţineau suite de conferinţe în ţările din Estul Europei, urmate de discuţii cu participanţii pe care îi considerau valoroşi. În urma acestor discuţii informale erau în mod discret invitaţi să lucreze în Statele Unite, fiind evident ajutaţi pentru diversele formalităţi de a primi viza. Aveam în minte toate acele lucruri pe care le-am spus mai înainte şi am decis să nu părăsesc România.
Ce sfat le-aţi da medicilor tineri din România?
Medicii tineri care pleacă trebuie să aibă în vedere că îşi vor pierde rădăcinile şi un om conştient simte că o viaţă fără rădăcini şi prieteni este o viaţă săracă. Oricâţi bani ai avea, aceştia nu ar putea suplini aceste lipsuri. Tinerilor medici le-aş mai spune că în acest moment în România este o lipsă atât de mare de medici, încât cu un efort nu prea mare şi într-o durată de timp nu prea lungă ei pot ocupa locuri favorabile în profesia lor şi pot avea satisfacţii profesionale şi încet, încet şi satisfacţii materiale, care, aşa mici cum sunt, venind dintr-un mediu prietenos pot să compenseze în mod substanţial o viaţă mai facilă economic, dar mai săracă sufleteşte.
Interviu realizat de Virginia MIRCEA
