Prezentul articol are ca obiectiv realizarea unei analize pertinente cu privire la posibilitatea ca atacurile teroriste ce au avut loc pe data de 11 septembrie 2001 pe teritoriul naţional al Statelor Unite ale Americii să fi putut fi evitate de către comunitatea de servicii de informaţii.
FBI şi CIA erau cunoscute ca fiind cele mai competente servicii de informaţii de pe teritoriul american, dar evenimentele de la 11 septembrie 2001 au părut să pună sub semnul întrebării acest aspect. Acestea au schimbat complet percepţia asupra naturii ameninţărilor internaţionale şi asupra capacităţii statului de a asigura securitatea propriilor cetăţeni.
Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au fost, poate, cel mai important eveniment care a avut loc după căderea sistemului de relaţii internaţionale stabilit în timpul Războiului Rece. Acestea au schimbat radical şi permanent percepţia actorilor internaţionali asupra sistemului aşa cum a fost el înţeles de către state, instituţii/organizaţii internaţionale. Toate acestea obişnuiau să privească ameninţările sub forma lor tradiţională, ca venind din partea altor state (fiind simetrice). În faţa unor noi tipuri de ameninţări, Statele Unite ale Americii s-au confruntat cu o problemă majoră: aveau capabilităţile necesare unei reacţii prompte, însă împotriva cui? Principala caracteristică a grupărilor teroriste, ce le conferă un avantaj strategic copleşitor în faţa autorităţilor statale, este faptul că acestea nu aparţin unei stat/nu pot fi identificate cu politica naţională/externă a unei entităţi statale. În al doilea rând, poate cea mai pertinentă întrebare nu se referă la reacţie, aceasta implicând deja un fapt ce a avut loc, ci la aspectul preventiv. Având în vedere faptul că SUA erau garantul staus-quo-ului internaţional la acel moment, fiind hegemonul sistemului internaţional, cum au putut avea loc astfel de evenimente pe teritoriul celui mai puternic şi mai sigur stat din lume? Întreaga percepţie asupra unipolarismului mondial a avut de suferit, cel puţin la nivel european cu privire la capabilităţile Statelor Unite de a asigura pacea şi stabilitatea internaţională în condiţiile în care acestea prezintă serioase lacune în ceea ce priveşte asigurarea securităţii interne. Evenimentele din 11 septembrie au avut un impact major şi asupra sistemului de informaţii (intelligence), care a fost reformat pentru a putea corespunde cerinţelor de eficienţă în ceea ce priveşte factorii de furnizare a securităţii interne americane.
Ipoteza, pe care am ales să o supun analizei, este că atacurile de la 11 septembrie 2001 au reprezentat mai degrabă o surpriză tactică, şi nu una de ordin strategic (serviciile de informaţii au deţinut informaţia conform căreia atacuri teroriste ar putea avea loc sub forma unor deturnări aviatice, însă ele au eşuat în a vedea că teritoriul naţional al SUA era de fapt ţinta acestor atacuri).
În ceea ce priveşte aparatul metodologic utilizat, acesta constă în analiza de documente oficiale ale experţilor cu privire la acest subiect şi declaraţiile autorităţilor americane după eveniment. Prin intermediul acestora voi prezenta o viziune analitică asupra informaţiei, care era disponibilă agenţiilor americane de informaţii anterior atacurilor, ce volum a intrat în etapa de procesare şi analiză şi ce nu. Voi lua, de asemenea, în considerare aspectul uman ca parte a eşecului sistemic (training neadecvat, lipsa comunicării dintre agenţiile de informaţii). Pentru a stabili o imagine veridică asupra evenimentelor din 11 septembrie 2001, voi elabora o analiză de ordin cronologic în vederea identificării cauzelor şi efectelor pe termen imediat, mediu şi lung.
Pe data de 11 septembrie 2001, 19 terorişti aparţinând grupării al Qaeda au deturnat 4 avioane comerciale (unul s-a prăbuşit în Pennsylvania, două au lovit New York-ul în cele două Turnuri Gemene, iar ultimul a lovit Pentagonul). Impactul a fost incomensurabil: 3000 de persoane au murit. Imediat după eveniment, oficialii FBI au insistat asupra faptului că „noţiunea de zbor într-o clădire sau a folosirii acestuia ca bombă nu a apărut niciodată”. Aşadar, au fost luaţi prin surprindere, posibilitatea unui atac asupra teritoriului american intern nefiind semnalată. După atacuri, pe data de 14 februarie 2002, o analiză asupra evenimentului a fost demarată de către Comisia pentru Informaţii din cadrul Senatului şi Comisia Permanentă pentru Informaţii din cadrul Camerei Reprezentaţilor cu obiectivul de a identifica răspunsuri la întrebări ca: a avut informaţii comunitatea de informaţii cu privire la posibilitatea unui viitor atac înainte de data de 11 septembrie? Ce informaţii a avut la dispoziţie cu privire la natura şi scopul unor atacuri posibile? Dacă acesta a fost cazul, cum a folosit aceste informaţii şi „cum şi cât de mult au interacţionat agenţiile americane între ele, cât şi cu alte organisme federale, statale şi locale, cu privire la identificarea, urmărirea, evaluarea şi tratarea ameninţărilor teroriste internaţionale.”
Încă din 1998 comunitatea de informaţii din SUA a început să primească semnale cu privire la o posibilă viitoare ameninţare la adresa securităţii spaţiului american. Datele erau referitoare la un grup neidentificat de indivizi care plănuiau să deturneze un avion încărcat cu explozibil în clădirea World Trade Centre. Acesta, putem spune, a fost punctul T0 în care serviciile de informaţii au început să primească date privitoare la un astfel de atac. Din acel moment din ce în ce mai multe date au fost colectate şi chiar interpretate cu privire la acest aspect, însă nici o măsură de securitate nu a fost implementată pentru protejarea împotriva unor astfel de atacuri, considerându-se că aceste posibile acţiuni nu constituiau o ameninţare imediată la adresa securităţii americane.
Poate cele mai importante figuri ale atacurilor de la 11 septembrie 2001 au fost: Nawaf al-Hazmi şi Khalid al-Mihdhal, doi dintre cei cinci terorişti aflaţi la bordul avionului de cursă American Airlines Flight 77, care a lovit Pentagonul. CIA le urmărea activitatea încă din ianuarie 2000, când aceştia s-au întâlnit cu alţi adepţi ai grupării al Qaeda în Malaysia. Primul dintre ei, Nawaf al-Hazmi, avea o viză valabilă pentru a intra în Statele Unite. În ceea ce-l priveşte pe al doilea, CIA deţinea informaţii conform cărora acesta călătorise în SUA de mai multe ori pe parcursul anului 2000. Când s-au efectuat investigaţiile, autorităţile de la FBI au declarat că agenţia nu deţinea informaţii cu privire la viză sau la călătoriile întreprinse de cei doi până în august 2001. De asemenea, de-a lungul investigaţiilor s-a descoperit faptul că agenţii FBI nu aveau cunoştinţă despre procedurile CIA, prin care ei ar fi putut accesa informaţiile, dar şi cum ar fi putut obţine informaţii suplimentare. Acest aspect este de o importanţă crucială în ceea ce priveşte securitatea unui stat. Atunci când există două agenţii majore care se ocupă (prima de ameninţările interne, iar cea de-a doua de ameninţările externe la adresa securităţii statului american) cu protejarea securităţii unui stat, comunicarea dintre cele două este esenţială în vederea atingerii unui grad ridicat de eficienţă al protecţiei, iar în cazul de faţă tocmai acest aspect a prezentat lacune grave: a existat un deficit clar de comunicare, iar eşecul de schimb de informaţii a fost unul iminent dacă luăm în considerare că nici în interiorul FBI lucrurile nu se prezentau într-o manieră mai eficientă. Motivul pentru care existau deficienţe de comunicare în interiorul FBI era reprezentat de faptul că autorităţile nu au oferit propriilor agenţi nici un fel de ghidare cu privire la care informaţie reprezenta o ameninţare şi care parte din această informaţie ar fi trebuit diseminată în interiorul FBI şi care parte în întreaga comunitate de informaţii.
Reţinând cele menţionate mai sus, este inteligibil şi chiar previzibil faptul că această lipsă de informare şi comunicare a informaţiilor primite a viciat ciclul de informaţii. Aşa cum este el prezentat de Loch K. Johnson, ciclul de informaţii reprezintă baza pentru o serie întreagă de acţiuni ce pot fi făcute şi/sau sunt efectuate de o agenţie de informaţii. Pentru a putea fi organizat şi eficient, un agent trebuie să-şi internalizeze toate fazele acestui ciclu: planificare şi direcţionare, procesare, analiză şi producţie, diseminare şi noile cerinţe. Realitatea a fost diferită având în vedere că, atât în interiorul, cât şi în exteriorul FBI, sistemul de schimb de informaţii a fost unul stabilit mai degrabă ad-hoc decât unul sistematic.” Procesul normal din interiorul FBI-ului de diseminare a informaţiilor de tipul intelligence era mai degrabă de îndrumare a acelei informaţii către etapa de analiză”. Apoi, analistul sub imperiul subiectivismului, al expertizei şi al experienţei decidea care era informaţia ce trebuia diseminată şi, cel mai important, cui. Chiar şi acest fapt nu ar fi reprezentat o problemă majoră dacă volumul de informaţii nu era unul imens, ceea ce în mod automat a generat a situaţie indezirabilă, în care analistul avea la dispoziţie o perioadă foarte scurtă de timp comparativ cu volumul de informaţii primit. Astfel acesta erau obligat să ia decizii referitoare la care dintre informaţiile primite reprezenta o ameninţare imediată, care era una pe termen mediu şi lung şi „care nu era adresată complet şi în timp util”. Alocând aceste deficite, până în acest moment, putem identifica probleme măcar în faza de diseminare. Informaţia nu a fost diseminată aşa cum ar fi trebuit, fapt ce a modificat în sens negativ calitatea analizei, pentru că, datorită unor probleme de ordin intern, aceasta nu a ajuns la ţinta scontată. Sistemul informaţional din interiorul FBI prezenta probleme, ce au dus la o lipsă de eficienţă, pentru că nu exista un mecanism prin care agenţilor le era permis să împartă sau să reţină cunoştinţa instituţională. Aşadar, problemele ce au intervenit la nivel instituţional între cele două agenţii americane de informaţii, FBI şi CIA, au fost: lipsa înţelegerii procedurilor CIA de către agenţii FBI, investigaţiile de contraterorism nu au avut prim-planul şi impactul aşa-numitului „perete” (wall) dintre investigaţiile agenţiilor de informaţii şi cele de investigaţii criminale.
Pe parcursul anului 2001 informaţiile primite s-au intensificat. Aliaţii europeni, cum ar fi serviciile de informaţii din Germania, au avertizat agenţii CIA că terorişti din Orientul Mijlociu erau antrenaţi pentru deturnări. Chiar şi preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, a alertat autorităţile americane cu privire la piloţi sinucigaşi, care erau antrenaţi pentru a efectua atacuri asupra unor ţinte americane. Toate aceste avertismente erau percepute de către serviciile de informaţii ca ameninţări la adresa intereselor SUA în afara teritoriului naţional şi nu asupra teritoriului american propriu-zis. Chiar şi când informaţia conform căreia Bin Laden plănuia un atac masiv asupra pământului american a apărut, serviciile de informaţii au eşuat în a vedea că ţinta teroriştilor era chiar SUA şi nu un aliat/interes al acestui stat, astfel şi-au concentrat atenţia către problemele de securitate externă, ignorându-le pe cele interne.
În primăvara anului 2001 toate agenţiile erau în alertă având în vedere volumul enorm de informaţii primite conform cărora un viitor atac terorist urma să aibă loc în curând. Reacţia FBI a venit pe data de 13 aprilie când le-a cerut tuturor agenţilor săi să îşi folosească toate sursele, umane sau baze de date electronice, pentru a dezvălui orice informaţie cu privire la „prezentele activităţi operaţionale ce sunt corelate cu extremismul sunnit”. În mai 2001 procurorul general, John Ashcroft, a declarat că autorităţile din Ambasada Statelor Unite au primit un telefon anonim, care îi informa cu privire la un viitor atac al lui Bin Laden asupra Statelor Unite folosindu-se de explozibil. Agenţii au primit, de asemenea, date cu privire la posibile viitoare atacuri asupra Israelului sau asupra Italiei. Toate aceste informaţii au fost trimise preşedintelui Bush sub forma unui rezumat informativ zilnic (morning intelligence briefs), dar, conform datelor dezvăluite ulterior atacurilor de la 11 septembrie, acesta a ales să discute despre posibilele ameninţări la adresa Americii şi a cetăţenilor ei în general. În ceea ce priveşte ameninţările specifice, acestea erau văzute ca venind mai degrabă din şi către exteriorul SUA. Tot în luna mai directorul Centrului de Contraterorism al CIA a declarat că nivelul de ameninţare era 7 pe o scară de la 1 la 10, comparabil cu 8, care a fost nivelul atins la intrarea în noul mileniu. Pe parcursul lunilor iunie şi iulie ameninţarea a persistat, chiar devenind iminentă, însă în state ca Yemen, Israel, Arabia Saudită, Italia, chiar şi în timpul Summit-ului G8. Astfel, putem afirma că ameninţarea a fost recunoscută, însă locaţia a rămas un factor necunoscut. În tot acest timp CIA a elaborat un raport conform căruia Khalid Sheikh Mohammed recruta indivizi în scopul de a călători în Statele Unite pentru „a se întâlni cu colegi, ce deja erau acolo, pentru a desfăşura acte teroriste în numele lui Osama bin Laden”. În aceeaşi lună CIA şi-a alertat toţi agenţii asupra unui posibil viitor atac al al Qaeda. Ameninţarea era reală şi era văzută ca având urmări grave asupra tuturor percepţiilor lumii. Acestea puteau fi multiple, însă nu în mod necesar simultane şi erau anticipate a avea loc pe parcursul lunii iulie. În cea de-a doua jumătate a lunii iulie 2001, se considera că atacurile „au fost amânate”, însă vor avea loc cu siguranţă. Aşadar, atacurile erau o certitudine, ţinta însă era încă necunoscută, dacă luăm în considerare că majoritatea informaţiilor primite de agenţiile de informaţii făceau referire la un atac asupra „intereselor SUA” şi nu asupra Statelor Unite ale Americii ad-litteram. Acest aspect este relevat şi de declaraţiile din vara anului 2001 ale unor oficiali FBI, care afirmau: „FBI nu deţine nici o informaţie care să indice existenţa unei ameninţări credibile în SUA”.
Aşa cum am menţionat mai devreme, ciclul informaţional reprezintă baza oricărui raport elaborat de un serviciu de informaţii. În cadrul acestuia o etapă extrem de importantă este cea de procesare a informaţiei. Aici, informaţia în starea ei de bază/aşa cum a fost ea culeasă (fotografii, interceptări telefonice etc.) capătă înţeles pentru un grup mai larg decât cel al specialiştilor într-un anumit domeniu, devenind utile. Fără ca această etapă să aibă loc, informaţia, indiferent cât de importantă este, rămâne la stadiul de informaţie pură, ce nu poate fi citită, care nu poate fi interpretată. Alţi indivizi nu ştiu ce este, nu ştiu nici măcar care fotografie sau secvenţă de interceptări este cea importantă din volumul extraordinar de mare primit, care este partea utilă şi care nu. O greşeală la acest nivel poate periclita rezultatul final sau poate împiedica analistul să ajungă la unul. Pe data de 8 septembrie 2001 un mesaj telefonic provenind de la un suspect al Qaeda a fost interceptat de către cei de la Agenţia de Securitate Naţională. Acesta era, bineînţeles, în limba arabă. Din cauza faptului că exista un deficit clar la nivelul translatorilor de limbă arabă la nivel de Proficiency, mesajul a fost tradus abia pe data de 12 septembrie, la o zi după atac. Acesta conţinea informaţia conform căreia „mâine este ora 0”. Era deja prea târziu, atacurile avuseseră loc şi luaseră prin surprindere pe toată lumea. „Agenţii serviciilor de informaţii erau concentraţi pe mediul extern pentru a alerta asupra ameninţărilor existente la adresa intereselor SUA acolo. Agenţii din interior erau în aşteptarea unor dovezi care să indice o ameninţare internă din cadrul unor celule din Statele Unite, nimeni nu căuta o ameninţare la adresa unei ţinte domestice”.
În ceea ce priveşte eşecul identificat mai sus în faza de procesare a informaţiei, trebuie menţionat că nu numai acesta a constituit elementul definitoriu care a determinat în totalitate incapacitatea serviciilor de informaţii americane de a preveni atacurile de la 11 septembrie. Întrebarea pertinentă în cazul de mai sus este: de ce traducerea s-a efectuat aşa de târziu? Iar aici intervine factorul uman. Înainte de 11 septembrie, FBI nu a elaborat nici măcar un singur raport referitor la o posibilă viitoare ameninţare la adresa teritoriului intern al SUA. În acest caz, aceasta este o problemă de „eşec conceptual” deoarece agenţia nu a putut să vadă cu suficientă atenţie existenţa unor ţinte non-tradiţionale (cum ar fi însuşi teritoriul naţional al hegemonului), unor ameninţări non-tradiţionale, cum ar fi terorismul, care folosesc arme non-tradiţionale, cum ar fi deturnarea unor avioane comerciale.
Un alt motiv pentru care evenimentele de la 11 septembrie nu au fost prevenite constă în faptul că în interiorul FBI colectarea de date informaţionale de la surse umane era limitată. Chiar şi în cazul CIA s-a descoperit faptul că prezentau deficienţe la capitolul HUMINT. Un element fără de care serviciile de informaţii nu ar putea exista este reprezentat încă de individ, factor cunoscut şi sub denumirea de HUMINT. Chiar dacă nivelul de dezvoltare al tehnologiei a ajuns la un nivel extrem de ridicat de-a lungul timpului, HUMINT este încă un instrument necesar, care să proceseze şi să analizeze datele. De exemplu, în interiorul unor grupări închise de tipul al Qaeda o agenţie de informaţii ar prefera mult mai mult să aibă un agent/o legătură în interior, deoarece informaţia pe care acesta ar putea-o oferi ar fi de 1000 de ori mai valoroasă decât sute, chiar mii de poze făcute de cel mai performant satelit. Dar, pentru a se putea integra cu adevărat şi pentru a putea fi de folos agenţiei, un agent trebuie mai întâi să fie antrenat. Indiferent de faptul că este un agent de teren sau un analist, acesta trebuie să cunoască limba, obiceiurile grupului respectiv etc. pentru a putea aduna/analiza veridic informaţiile. Dar la nivel de implementare cei mai mulţi agenţi (în special analiştii) „se antrenau”/învăţau pe parcurs la locul de muncă, fără un training prealabil. În ceea ce priveşte trainingul agenţilor de contraterorism, autorităţile FBI nu au alocat fonduri suficiente pentru a putea răspunde nevoilor operaţiunilor de supraveghere şi nu în ultimul rând pentru traducerea datelor. Acest aspect, sau mai degrabă lipsa acestuia, s-a dovedit a fi esenţial în prevenirea celor mai cunoscute atacuri teroriste ale mileniului 3. Aşadar, putem considera declaraţia lui John Gannon, fostul director al CIA, preşedintele Consiliului Naţional de Informaţii în 1999, ca fiind pertinentă: „Pur şi simplu, ei nu au putut prioritiza care era cea mai importantă ameninţare”.
Aşadar, atacurile de la 11 septembrie 2001 au fost un exemplu de eşec al serviciilor de informaţii, care au trebuit să aibă loc pentru ca întregul sistem să fie reformat. Acesta trebuie să poată răspunde noilor tipuri de ameninţări. Pentru a caracteriza ceea ce s-a întâmplat în 2001, putem spune că evenimentele au constituit mai degrabă o surpriză tactică şi nu una de tip strategic, deoarece pentru agenţiile americane de informaţii, Bin Laden şi al Qaeda erau adversari cunoscuţi, astfel că un atac din partea lor era oarecum previzibil. Surpriza a fost atunci când aceştia au atacat teritoriul naţional al SUA, locaţie ce nu a putut fi prevăzută datorită mai multor greşeli ale serviciilor de informaţii (lipsa comunicării, a trainingului specializat, a corelării timpului etc.), greşeli ce au dus la tragedia care încă persistă în amintirile cetăţenilor americani. Aceste evenimente au trebuit să aibă loc, din păcate, pentru ca autorităţile naţionale şi internaţionale să realizeze că pentru a răspunde ameninţărilor este nevoie de o reformare a sistemului, care să dea naştere unei noi abordări. Necesitatea acestei noi abordări este primordială în vederea evitării unor greşeli care au dus la incapacitatea de a preveni atacuri ca acelea de la 11 septembrie, iar, dacă este să privim în spatele acestor evenimente, atunci greşelile au fost numeroase.
