Politica românească se află într-un moment de instabilitate maximă. Alegerile din 2004 au impus două forţe politice de dimensiuni relativ egale. Dacă ar fi rămas aşa, ar fi fost OK, din păcate însă una din forţe era compusă din două partide şi era o chestiune de timp până când între ele vor începe gelozia şi lupta pentru supremaţie.
Este greu de spus dacă Traian Băsescu a fost factorul declanşator sau doar a amplificat un proces care s-ar fi întâmplat oricum. Cert este că în urma acestui proces au rămas două forţe politice relativ egale, care îşi dispută zona de dreapta. Greşeala care s-a făcut a fost că acţiunea politică a PD s-a îndreptat asupra PNL şi nu asupra unui PSD foarte vulnerabil în 2005. Cu un PD consolidat pe stânga şi un PNL rămas singur pe dreapta, PSD nu ar mai fi contat în jocul politic. Trecerea PD de la stânga la dreapta a complicat şi mai mult lucrurile.
Chiar şi privind retrospectiv este greu de înţeles mişcarea lui Traian Băsescu, mai ales în condiţiile în care electoratul românesc este foarte sensibil la discursul de stânga. Însuşi PNL a ieşit din matca celor 12-13% cât reprezintă bazinul său electoral de dreapta abia după seria de acţiuni sociale cu impact la electoratul „de stânga”. România nu are, nu a avut şi sunt slabe şanse să dezvolte în viitor un electorat autentic de dreapta atât de numeros încât să asigure un bazin electoral consistent unui partid politic. Ceea ce se numeşte la noi electorat de dreapta nu este decât electorat anti-FSN rămas oarecum ancorat în dihotomia anilor ’90. De aceea, democraţii şi-ar fi putut apropria acest electorat fără a renunţa la poziţionarea de stânga.
PD nu s-a remarcat ca partid de dreapta decât prin câteva declaraţii, în rest păstrându-şi discursul populist în care predomină accentele de stânga. Nici PNL nu a mai rămas întru totul fidel acţiunilor de dreapta – oarecum scuzabil din cauza faptului că liberalii sunt la guvernare şi implicit obligaţi la asemenea acţiuni.
Orice sistem politic în trei este inevitabil instabil, astfel încât toată perioada postelectorală a fost o bătălie continuă pentru eliminarea unuia din joc şi atingerea echilibrului. Rând pe rând, PSD, PNL şi acum PD-L au intrat în rolul de victimă a coalizării celorlalţi. Dar, spre deosebire de trecut, alianţa PNL-PSD pare să funcţioneze fără sincope, punându-i pe democraţi în defensivă.
În momentul de faţă, democraţii au rămas singurul partid de lider, iar absenţa unui liant ideologic îi face mai vulnerabili decât au fost la vremea respectivă PSD şi PNL. Social-democraţii şi-au accentuat discursul social şi plusează pentru categoriile lor ţintă clasice – pensionarii, funcţionarii de stat, iar liberalii îşi accentuează identitatea de dreapta prin înghiţirea PNŢCD şi, în plus, prin măsurile sociale importante luate, făcând cu ochiul unor alte categorii de electorat, în special în zona rurală pe care par să şi-o aproprie de la PSD şi PD.
PSD-PNL, alianţa imposibilă?
Deşi în ambele părţi există voci care militează pentru o apropiere între cele două partide, din punct de vedere strategic ar fi o eroare. Din nou, PSD este cel care nu pare conştient de asta, în vreme ce liberalii îşi maximizează beneficiile din această colaborare. Ei au rămas la guvernare încă doi ani, social-democraţii s-au ales cu prea puţine beneficii din punct de vedere politic, vânzându-şi voturile mult prea ieftin.
Pentru PSD, o alianţă cu un PNL în creştere vizibilă este contraproductivă, mai devreme sau mai târziu cele două părţi fiind condamnate să ajungă la un conflict care ar fi alimentat şi de diferenţele de natură ideologică. În plus, recuperările pe care le-a făcut PNL din electoratul tradiţional PSD ar trebui să-i îngrijoreze pe liderii social-democraţi.
O alianţă între cele două îi va oferi lui Traian Băsescu suficientă muniţie pentru campania electorală, căci singura şansă de a mai fi reales ar fi sloganul „Singurul care poate opri oligarhia liberalo-pesedistă” cu care se mai poate prezenta încă o dată ca salvator. Dar nu doar că îi va alimenta acţiunile lui Traian Băsescu, dar va repotenţa un PD în degringoladă care se poate dezvolta ca alternativă la guvernare, o variantă periculoasă pentru ambele partide datorită ambiguităţii electorale a democraţilor, care printr-o reorientare discursivă pot prelua electorat şi de la unii, şi de la ceilalţi.
Nu trebuie scăpat din vedere că discursul de tip catch-all al democraţilor prinde bine la electorat, ei având în majoritatea sondajelor cam 36-38% la intenţii de vot, problema lor fiind că sunt incapabili să şi concretizeze aceste intenţii.
Un partid neserios
Ultimele două scandaluri aruncă în derizoriu PSD, mai ales în condiţiile în care primul este chiar neprovocat. Comportamentul lui Liviu Dragnea, potenţial ministru de interne, a fost penibil, oarecum surprinzător în condiţiile în care el se afirmase ca un lider cu potenţial deosebit, având un proiect coerent de evoluţie a administraţiei publice.
Cel de-al doilea incident este mai degrabă o încercare de discreditare a partidului, nu a persoanei care se presupune că apare în filmuleţ, care, în sine, reprezintă o miză mult prea mică pentru scandalul declanşat. Cum acuzaţiile de corupţie s-au „fumat”, atacul a vizat un subiect care în mod sigur stârneşte scandal.
În condiţiile în care electoratul PSD este unul mai degrabă conservator, ambele incidente lovesc în baza acestuia, insinuând ideea de partid neserios.
Nu este exclus ca acest din urmă atac să provină chiar din interior – fiind vorba de o apropiată a preşedintelui Mircea Geoană – şi să fie o reglare de conturi. În acest caz, lucrurile sunt cu atât mai grave dacă social-democraţii sunt în stare să se atace fără a se gândi la impactul unor asemenea acţiuni pentru imaginea partidului. Realitatea este că, de ceva vreme, PSD este mai degrabă o federaţie de interese greu ţinută în frâu de Mircea Geoană, mai ales în condiţiile în care modificarea sistemului de vot a dus la schimbarea raportului de forţă între centru şi filiale.
PSD pare în momentul de faţă să-şi fi atins limitele de creştere, plafonându-se în jurul a 30 de procente. Eforturile pe care le face la nivel central sunt mai degrabă neinspirate, copilăreşti, cum a fost seria de moţiuni simple din care PSD nu s-a ales practic cu nimic: pensiile oricum se măreau, ca şi salariile profesorilor.
În plus, Călin Popescu Tăriceanu a menţionat în discursul său că această devansare s-a făcut „datorită creşterii economice”, nu a presiunilor PSD. În acest context, anunţul lui Mircea Geoană cu „şantajul” aplicat guvernului seamănă mai degrabă cu elanul unui puber care se laudă cu performanţele „fratelui mai mare”. O reuşită, mai degrabă colaterală, însă, a reprezentat-o lăsarea PD-L în off-side. Atât PNL, cât şi PSD au tot interesul de a minimiza partidul prezidenţial, fie în vederea realizării unei coaliţii guvernamentale împreună, fie pentru a-şi maximiza poziţiile.
Lipsa de atenţie faţă de electoratul propriu îi poate costa pe pesedişti mai mult decât îşi închipuie, impresia lăsată fiind că ei uită că votul uninominal are şi o componentă de ponderare şi că degeaba vor performa unii lideri locali, dacă în alte zone rezultatele vor fi slabe. Acest tip de vot avantajează în mod deosebit PNL, care are o prezenţă mai echilibrată în teritoriu, deşi se clasează pe primul loc doar în vreo cinci judeţe, faţă de 16 ale PSD.
Bătălia pentru colaborarea PD
Singura variantă logică şi corectă pentru PNL şi PSD o reprezintă colaborarea cu PD. Pentru pesedişti este mai uşor, ei având cel puţin cinci procente în faţa democraţilor, dar nu trebuie uitat că, la vremea respectivă, liberalii intraseră în alianţă tot cu un avans de vreo cinci procente. Cum, cu ocazia moţiunilor, i-au lăsat din nou pe democraţi baltă, şansele PSD la o colaborare cu PD sunt minime, deşi în partid există „capete de pod” care ar netezi o eventuală colaborare. Deşi păstrează unele canale de comunicare cu democraţii, PSD pare setat exclusiv pe o colaborare cu PNL.
De partea cealaltă, liberalii au gestionat mult mai bine relaţia cu PSD şi chiar şi cu PD. Au şi avantajul apropierii „ideologice” de democraţi şi al unui scor mai apropiat – pronosticul nostru fiind că liberalii vor avea un scor mai bun decât democraţii –, care ar permite o negociere mult mai uşor de făcut.
Alianţa între cele două partide ar avea darul de a întoarce situaţia în 2004, de data aceasta cu un Traian Băsescu aflat la mâna celor două partide pentru o eventuală realegere în 2009 şi astfel mult mai cooperant. O astfel de combinaţie se poate dovedi letală pentru pesedişti, care nu sesizează pericolul şi are toate şansele să nu înţeleagă „ce i-a lovit”.
