O alegere de compromis? O complicată manevră politică? Acestea erau întrebările pe care şi le puneau cei aflaţi pe culoarele Consiliului European în seara în care, după lungi discuţii, José Durăo Barroso a fost nominalizat pentru postul de preşedinte al Comisiei Europene. Nedumeririle şi suspiciunile erau mai mult decât îndreptăţite, date fiind personalităţile de calibru care fuseseră rând pe rând excluse de pe lista favoriţilor pentru cel mai important post european. Primul ministru luxemburghez, Jean-Claude Juncker, sau cel austriac, Wolfgang Schlussel, fostul prim-ministru Belgian, Jean-Luc Dehane, sau însuşi Bertie Ahern, primul ministru irlandez, care a deţinut preşedinţia Consiliului European fiind astfel artizanul negocierilor pentru alegerea preşedintelui Comisiei, au fost doar câţiva dintre cei care intraseră cu şanse considerabile în cursapentru înlocuirea lui Romano Prodi.
Alegerea noului preşedinte al Comisiei Europene a arătat încă o dată importanţa covârşitoare a intereselor politice ale marilor puteri europene. Fiecare dintre “cei mari” a reuşit sub o forma sau alta dacă nu să-şi impună propriul candidat, cel puţin să elimine candidaţii care i-ar fi putut fi ostili. Deşi fiecare dintre candidaţii pe care i-am numit avea toate calităţile necesare pentru a dirigui cu succes afacerile europene, nici unul nu a reuşit să împace toate marile puteri. Ca atare, numele lui Barroso a apărut în ultimul moment, ca o soluţie disperată la o problemă care era pe punctul de a rămâne nerezolvată.
După numirea sa, agenţiile de presă au început să scormonească după informaţii pentru a contura profilul primului ministru portughez care zăcuse într-un con de umbră, fără a impresiona deloc opinia publică europeană. Fost comunist, membru chiar al unei organizaţii maoiste în anii ’70, Barroso a studiat dreptul la Lisabona pentru a se înscrie apoi la cursurile de master ale Universităţii Georgetown din Washington. Reîntors în Portugalia, şi-a reluat activitatea politică, fiind atras acum însă de centru-dreapta şi intrând în Partidul Social-Democrat în 1980. După ce a deţinut mai multe funcţii în ministerul de interne şi cel de externe, a fost numit ministru al afacerilor externe în 1992, rămânând în acest post până în 1995 când partidul său a pierdut alegerile. Deşi a ştiut să profite de lupta din sânul partidului şi să ajungă lider al acestuia, lui Barroso i-au lipsit charisma şi calităţile oratorice, rămânând nepopular şi acţionând doar în opoziţie până în 2002 când a ieşit la rampă cu un mesaj populist şi catastrofic care i-a adus câştigarea alegerilor.
Guvernul său, deşi apreciat la nivel european pentru reuşita de a reduce deficitul bugetar portughez sub limita impusă de Uniunea Europeană, nu a beneficiat de aceeaşi recunoaştere pe plan intern, unde performanţele economice au lăsat de dorit, iar imaginea sa publică s-a deteriorat continuu. Un maestru al jocurilor de culise şi un politician ambiţios, Barroso a reuşit însă să se strecoare printre cei puternici la Bruxelles şi să-şi ofere serviciile când lupta era mai crâncenă şi părea fără ieşire.
Gurile rele spun că principala sa calitate a fost aceea de a fi suficient de mic şi slab pentru a nu deranja marile puteri. Însă într-o birocraţie europeană, unde charisma şi caracterul politic contează din ce în ce mai puţin, s-ar putea ca Barroso să se dovedească individul perfect adaptat la acest mediu instituţional. Ceea ce nu înseamnă nici pe departe că vom vedea mai multă eficienţă din partea Comisiei. Ultimii doi preşedinţi, Jacques Santer şi Romano Prodi, au fost la fel de adaptaţi la mediul birocratic, însă nu au reuşit niciodată să treacă de limitele impuse de jocul politic şi de problemele delicate aflate permanent pe masa negocierilor – reforma politicii agricole, deficitul bugetar, şomajul etc.
Dar dincolo de persoana lui Barroso, a apărut o rază de speranţă o dată cu alegerea membrilor noii Comisii, care pare să se ridice peste nivelul propriului preşedinte. Pe 12 august au fost dezvăluite numele celor 25 de comisari care vor gestiona politica europeană până în 2009. Numele care interesează cel mai mult este cel al actualului comisar pentru extindere, Günther Verheugen, căruia i s-a încredinţat postul-cheie al industriei şi funcţia de vicepreşedinte al Comisiei. După ce Germania- se aflase printre susţinătorii cei mai fervenţi ai unui post de supercomisar care să coordoneze politicile economice şi deci să aibă în subordine comisarii responsabili cu concurenţa, piaţa internă şi alte domenii economice, s-a decis renunţarea la ideea creării supercomisarilor, considerându-se că aceasta ar putea genera disensiuni politice. Dar, deşi José Durăo Barroso a insistat că este adeptul unei Comisii în care toţi sunt egali şi ceea ce primează este lucrul în echipă, se pare că lui Günther Verheugen i s-a încredinţat în spatele uşilor închise rolul de eminenţă cenuşie a afacerilor economice europene. Lucru care pentru noi nu poate fi decât îmbucurător, atât ca români, cât şi ca europeni. Ca români pentru că Verheugen s-a dovedit un susţinător al cauzei României în negocierile de aderare, iar ca europeni pentru că performanţele sale în cadrul Comisiei Prodi au fost incontestabile. În condiţiile în care Uniunea se află într-o perioadă critică din punct de vedere economic, cu numeroase reforme care aşteaptă să fie puse în practică, cu procesul de extindere care va aduce transformări profunde în peisajul economic şi cu obiectivul ambiţios de a face Uniunea Europeană cea mai competitivă economie din lume până în 2010, va fi mare nevoie de un comisar energic şi experimentat care să coordoneze economia europeană.
Alte numiri importante sunt cea a britanicului Peter Mandelson, un apropiat al lui Tony Blair, în postul de comisar pentru comerţ, cea a spaniolului Jaquin Almunia la afaceri economice şi financiare sau a fostului comisar francez responsabil cu politica regională, Jacques Barrot, care va prelua portofoliul transporturilor. O numire controversată este cea a italianului Rocco Buttiglione la justiţie şi afaceri interne, dat fiind faptul că presiunea făcută de Silvio Berlusconi pentru asigurarea acestui post pentru protejatul său pare să ascundă dorinţa premierului italian de a calma intenţiile Comisiei de a declanşa investigaţii în numeroasele scandaluri de corupţie care au zguduit Italia în ultima vreme.
Demn de remarcat şi în acelaşi timp mulţumitor este faptul că noile ţări membre au obţinut numeroase posturi-cheie în configuraţia noii Comisii. Printre cele mai interesante se numără cel al afacerilor administrative pe care a fost numit estonianul Siim Kallas, energia, care va fi condusă de experimentatul preşedinte al Partidului Socialist Ungar, Laszlo Kovacs, sau finanţele şi bugetul, unde a fost numită lituanianca Dalia Grybauskaite.
Formula noii Comisii urmează a fi aprobată de Parlamentul European, care va începe audierile la sfârşitul lunii septembrie, în aşa fel încât confirmarea tuturor membrilor să poată să fie terminată până la 1 noiembrie când noii comisari îşi vor prelua oficial atribuţiile. Formula Comisiei va suferi însă modificări pe parcurs, în primul rând după adoptarea noii Constituţii Europene prin care se creează postul de ministru de externe, care deja i-a fost rezervat lui Javier Solana, şi ulterior, în 2007, când România, Bulgaria şi posibil Croaţia vor trimite propriii comisari la Bruxelles. Privind la lupta care s-a dat pentru recentele nominalizări şi ţinând cont de multitudinea de variabile care au intrat în ecuaţia negocierilor, cei care tânjesc la un post de comisar în 2007 vor trebui să se pregătească încă de pe acum. Evident că alegerile noastre din toamnă vor crea anumite premise, însă trebuie reţinut că funcţiile europene nu se câştigă la talk-show-uri dâmboviţene, ci mai ales pe culoarele puterii de la Bruxelles.