Unele voci au afirmat că alegerile din iunie arată o cădere liberă a partidelor tradiţionale în ochii electoratului şi că alegerile parlamentare vor reprezenta o şansă de afirmare şi câştig pentru partidele mai puţin vizibile în momentul de faţă. Torii însă au contracarat aceste observaţii, spunând că semnalul dat de preferinţele electoratului în alegerile pentru Parlamentul European reprezintă o veste bună pentru ei. Victoria euroscepticilor este un bun punct de plecare pentru o platformă conservatoare pe care ei o vor lansa pentru următoarele alegeri. Tot din interiorul acestui partid a fost lansată opinia că dacă ar fi să fie replicate rezultatele votului european la nivelul alegerilor naţionale, nu există nici un dubiu că Howard ar deveni premier.
În luna iunie au avut loc trei alegeri în Marea Britanie: pentru Parlamentul European, pentru Marea Adunare a Londrei şi alegerea primarului Londrei, precum şi o serie de alegeri pentru autorităţi locale. Fiecare în parte a însemnat alegerea unui alt tip de reprezentanţi; însă, decodate în ansamblu, au oferit o imagine destul de edificatoare despre tendinţele electoratului în vederea alegerilor parlamentare care urmează şi despre ceea ce îi preocupă pe cetăţenii Regatului Unit. Alegerile generale parlamentare în Marea Britanie trebuie să aibă loc în termen de cinci ani de la data celor precedente, fără să specifice o perioadă definită de timp. Acest termen expiră pentru actualul guvern în iunie 2006, dar cel mai probabil alegerile vor avea loc în 2005. Premierul britanic are astfel un avantaj faţă de corespondenţii săi din alte sisteme electorale, pentru că poate decide alegerile într-un moment favorabil partidului său. Însă anunţarea datei alegerilor cu puţin timp înainte este percepută ca un semn de slăbiciune şi poate afecta imaginea partidului de guvernământ, astfel încât este o obligaţie nescrisă ca acest moment să fie anunţat din timp. Privilegiul premierului britanic este doar aparent, iar situaţia actuală a lui Tony Blair confirmă acest lucru. Alegerile din iunie 2004 nu au adus veşti bune pentru laburiştii aflaţi la putere.
La nivel local, laburiştii au pierdut 464 de locuri faţă de numărul pe care îl aveau înainte de aceste alegeri, iar conservatorii au câştigat 263. Mai mult, pentru prima dată în istorie, partidul la guvernare s-a aflat pe locul trei, după conservatori şi liberal-democraţi. Tony Blair a comentat aceste pierderi prin prisma războiului din Irak, care a aruncat “o umbră” asupraalegerilor, însă rivalii politici ai partidului său au afirmat că laburiştii s-au îndepărtat mult de problemele sociale care îi frământă pe cetăţenii britanici, şi că implicarea pe plan extern în Irak nu a făcut decât să agraveze nemulţumirile faţă de programul laburist.
Realegerea primarului Londrei, Ken Livingstone, pentru un al doilea mandat a fost un argument prin care laburiştii au încercat să mai atenueze din semnalele venite de la electorat în această vară. Livingstone este un laburist “reconvertit”, adică el a fost exclus din partid, a câştigat în 2000 ca independent şi apoi a fost reprimit în rândurile actualului partid la guvernare. Mulţi analişti au subliniat faptul că realegerea lui Livingstone a avut loc mai degrabă “în ciuda” faptului că a redevenit laburist şi în nici un caz “datorită” acestui fapt. O dovadă în sprijinul acestor argumente este că procentul lui Livingstone, 36%, a fost cu 11% mai mare decât cel obţinut de partidul din care provine în alegerile pentru Marea Adunare a Londrei.
Alegerile pentru Parlamentul European au încununat aceste rezultate, oferind o imagine şi mai detaliată despre starea de spirit a electoratului. Marea Britanie s-a înscris în tendinţa generală a votului european din acest an de a sprijini formaţiunile eurosceptice. Din partea acestei ţări care a manifestat constant reţineri faţă de procesul de integrare europeană, nu a fost o surpriză prea mare. Însă Partidul Independenţei din Marea Britanie a fost câştigătorul detaşat al acestor alegeri, obţinând 16 procente, de două ori mai multe decât în 1999, ceea ce i-a adus 12 locuri în Parlamentul European, faţă de trei deţinute până acum. Mai mult, laburiştii au scăzut de la 36% la 23%, cel mai mic procent obţinut de dinainte de primul război mondial încoace, în alegeri de orice fel, iar conservatorii au obţinut doar 27%, cel mai mic procent obţinut de ei din 1832 până în prezent în alegeri la nivel naţional. Partidul Independenţei din Marea Britanie s-a format dintr-o facţiune a Partidului Conservator, divizat la începutul anilor ’90 de chestiunea Tratatului de la Maastricht. Discursul reprezentanţilor Partidului Independenţei este unul foarte dur la adresa instituţiilor europene şi a procesului de integrare europeană, principalul demers al reprezentanţilor acestui partid la Strasbourg fiind să arate Parlamentului European faptul că nu funcţionează. Deviza exprimată după alegeri a fost că vor încerca să ia Marea Britanie înapoi de la instituţiile europene şi să o redea britanicilor.
Unele voci au afirmat că aceste alegeri arată o cădere liberă a partidelor tradiţionale în ochii electoratului şi că alegerile parlamentare vor reprezenta o şansă de afirmare şi câştig pentru partidele mai puţin vizibile în momentul de faţă. Torii însă au contracarat aceste observaţii, spunând că semnalul dat de preferinţele electoratului în alegerile pentru Parlamentul European reprezintă o veste bună pentru ei. Victoria euroscepticilor este un bun punct de plecare pentru o platformă conservatoare pe care ei o vor lansa pentru următoarele alegeri. Tot din interiorul acestui partid a fost lansată opinia că dacă ar fi să fie replicate rezultatele votului european la nivelul alegerilor naţionale, nu există nici un dubiu că Howard ar deveni premier.
Este interesantă această raportare a rivalilor laburiştilor la controversatul Partid al Independenţei, radicalismul de care acesta poate fi pe alocuri acuzat părând să nu îi deranjeze pe conservatori. Asupra euroscepticismului britanic nu este nevoie să insistăm, însă este de observat cum acest tip de discurs se ramifică la nivel naţional, devenind fundament de platformă electorală pentru alegerile naţionale. Un alt element deosebit pe care aceste alegeri l-au adus a fost ponderea războiului din Irak în luarea deciziei de vot la nivel local. Dacă ea a fost atât de semnificativă pe cât au lăsat laburiştii să se înţeleagă, atunci este interesant de observat că alegerile locale nu mai aduc atât de mult în prim-plan problemele locale, capacităţile manageriale ale candidaţilor, experienţa lor în domeniul administrării regiunii respective etc. Se poate argumenta că alegerile locale au devenit un mijloc prin care electoratul “comunică” partidelor politice anumite mesaje, prin care îşi exprimă evaluările la adresa vieţii politice în general şi foarte puţin evaluează candidaţii ca atare. Paradoxal, în marile metropole, iar Londra a confirmat acum acest lucru, votul este în mică măsură unul politic şi majoritar unul managerial. Deşi la nivel local impactul activităţii unui candidat asupra electoratului său poate fi mai uşor observat şi cuantificat, acest tip de evaluare se petrece mai degrabă în oraşele mari, unde contactul cetăţeanului cu primarul se petrece mijlocit şi dificil.
