Când timpurile te depăşesc, trecutul este singura scăpare. Când în mileniul trei multiculturalismul a devenit pentru întreg continentul european o valoare incontestabilă, iar dreptul la cultură şi educaţie, un drept inalienabil al omului, doi ultimi “mohicani” sovietici se încăpăţânează în proiecte naţionalist-totalitare care ţin mai degrabă de secolul XIX. Ei par a nu înţelege că astăzi o naţiune se construieşte prin alte mijloace decât în Evul Mediu. Războiul Rece s-a încheiat, iar Uniunea Sovietică a încetat să mai existe în urmă cu mai bine de un deceniu, dar aceste ştiri nu au ajuns încă nici în Belarus, nici în Transnistria. În Europa timpului prezent, două regimuri totalitare şi-au îndreptat opresiunea spre cultura şi educaţia propriilor naţiuni.
Cei doi “tovarăşi”
Puţini cunosc faptul că evoluţiile din Transnistria, astăzi atât de mediatizate, au avut un precedent la fel de periculos. Invocând o reformă a sistemului educaţional, în vara acestui an, preşedintele belarus, Aleksandr Lukaşenko, a ordonat închiderea celei mai prestigioase şcoli private din această ţară-, Universitatea Europeană de Ştiinţe Umane, după ce, în urmă cu un an, a fost închis şi un colegiu privat, Liceul Naţional de Ştiinţe Umane. Motivele invocate oficial ne par, pentru noi cei care deja ne-am învăţat cu democraţia, hilare, universitatea fiind acuzată de Ministerul Educaţiei din Belarus că invită anual prea mulţi profesori străini şi de faptul că nu are suficient spaţiu.
Pentru a transforma problema spaţiului într-una reală, autorităţile din Belarus suspendă contractul prin care universitatea închiriase clădirea în care îşi desfăşura activitatea, motivând că această clădire va fi folosită pentru o “nevoie specială a statului”, urmând a găzdui Ministerul Pădurii. Aceleaşi autorităţi, care deţin dreptul de proprietate asupra majorităţii clădirilor din Minsk, refuză reprezentanţilor universităţii solicitarea de închiriere a altor spaţii, după ce timp de un an refuzaseră solicitarea vânzării de teren pe care urma ca universitatea să-şi construiască propriul campus.
În acest fel, a fost foarte simplu pentru Ministerul Educaţiei să retragă licenţa de funcţionare pe motivul neîndeplinirii de către universitate a condiţiilor de bază. Se materializa astfel “visul sovietic” al preşedintelui Lukaşenko, care în martie 2003 sugerase guvernului să “restituie tradiţia excelentă a sistemului educaţional din era sovietică”. A se traduce prin: a restitui un sistem educaţional fără finanţare privată, finanţare care ar putea “deraia” de la directivele statului şi ar putea facilita apariţia unui alt tip de gândire în rândul studenţilor, decât cel oficial… “care e cel mai bun”.
Inspirându-se din strategia tovarăşului belarus, cel de-al doilea “mohican” sovietic, autointitulatul preşedinte al autoindependentei Republici Transnistrene, Igor Smirnov, a trecut, la rândul său, la înfăptuirea “celui mai bun sistem educaţional”. În acest caz nu era vorba însă de influenţa “negativă” a capitalului privat asupra educaţiei copiilor, ci de influenţa “negativă” a limbii române. La 1 iulie autorităţile din Tiraspol anunţă închiderea a 8 şcoli cu predare în română, motivând oficial decizia prin faptul că aceste şcoli nu au fost înregistrate la Ministerul Transnistrean al Educaţiei. De atunci şi până în prezent campania de “epurare” a sistemului educaţional transnistrean, de factură sovietică, a continuat, urmând şcolile româneşti din Tighina şi Râbniţa. Modalitatea de punere în aplicare a acestei decizii a fost una brutală plecând de la întreruperea alimentării cu electricitate şi apă până la luarea cu asalt a clădirilor de către trupe de miliţie şi ameninţarea părinţilor, profesorilor şi copiilor cu armele.
La fel cum în Belarus unităţile de învăţământ private au fost catalogate drept “cuiburi ale opoziţiei”, în Transnistria, Ministrul afacerilor externe, Valeri Liţkai, a denumit şcolile cu predare în limba română “avanposturi moldoveneşti” care reprezintă un atac direct asupra regiunii separatiste. La fel cum în Belarus, autorităţile statului au refuzat universităţii private dreptul de a închiria o altă clădire sau teren pentru ca apoi să-i suspende activitatea tocmai pe motivul că nu are spaţiu corespunzător desfăşurării cursurilor, în Transnistria autorităţile au închis şcolile româneşti pe motiv că nu sunt înregistrate corespunzător, deşi autorităţile de la Chişinău, cel puţin potrivit unor surse, susţin că au făcut demersurile necesare, dar acestea s-au lovit de refuzul Ministerului Educaţiei din Tiraspol.
Unii evoluează, alţii din contră
Poate o comparaţie între sistemul educaţional din Belarus şi Transnistria cu cel din statele Europei Occidentale, cu lunga lor tradiţie democratică fundamentată şi pe valorificarea multiculturalismului, este prea exagerată. Chiar şi o comparaţie cu alte state, foste comuniste, precum Ungaria, Polonia, şi chiar cu România, este deplasată, deşi ne putem aminti problemele promovării multiculturalismului şi a limbii minorităţilor naţionale de la începuturile reformării sistemului educaţional românesc.
De aceea ne-am îndreptat atenţia spre sud-estul Europei, o zonă care până nu demult era prinsă în capcana urii etnice şi a războaielor civile. Macedonia, care cu doar câţiva ani în urmă a fost pe punctul de a se dezmembra datorită unui incipient conflict interetnic, astăzi stabileşte modelul de normalitate în Balcani. La 26 iulie 2004, Guvernul de la Skopje a supus spre aprobare Parlamentului Legea descentralizării, ultima obligaţie ce îi revenea prin Acordul de la Ohrid care a pus capăt revoltei armate a etnicilor albanezi. Conform respectivelor prevederi, Macedonia se obliga ca, în localităţile în care minoritatea albaneză reprezintă mai mult de 20% din totalul populaţiei, să introducă limba albaneză ca a doua limbă oficială după cea macedoneană. Nu numai că autorităţile de la Skopje au fost de acord cu acest deziderat, dar, pentru a-l pune în aplicare, au hotărât retrasarea graniţelor unor municipii, modificând voit componenţa etnică a acestora, cu scopul de a oferi albanezilor o voce în afacerile locale ale cât mai multor oraşe. Chiar în capitala Macedoniei, care potrivit unei logici totalitare sau sovietice ar fi trebuit să fie “pură” din punct de vedere etnic, Guvernul a realizat, prin includerea a două noi sate în aria de jurisdicţie, modificarea procentului minorităţii albaneze de la 15,3% la 21%, permiţându-i acesteia să-şi folosească propria limbă în relaţiile cu autorităţile.
În timp ce întreaga Europă evoluează spre multiculturalism, două regimuri totalitare, rămăşiţe ale unei ere sovietice deja uitate de mulţi, se încăpăţânează să rămână în trecut. În timp ce în toate ţările bătrânului continent, dreptul la educaţie a devenit universal recunoscut, în Belarus şi Transnistria el este doar un drept al unora, privilegiaţi prin apartenenţa la o etnie sau prin numărul lor, în timp ce celor puţini le este negat. Parafrazând o reclamă, cineva să le spună şi celor doi “tovarăşi” că timpul sovietelor a apus în Europa.
