În luna august, noua Comisie Europeană s-a reunit la Bruxelles pentru a se familiariaza cu activităţile pe care le va desfăşura de la 1 noiembrie, data oficială de preluare a puterii de la actuala echipă Prodi. Până atunci, Comisia Barroso trebuie să parcurgă procesul de validare a Parlamentului European şi să facă faţă observaţiilor şi sugestiilor venite din partea presei, a consultanţilor, a grupurilor de cercetare, care au întâmpinat cu viziuni diferite componenţa acestei echipe şi planurile sale de viitor.
Această echipă include câte un comisar din fiecare stat membru, ridicând numărul total la 25, numărul vicepreşedinţilor de la doi la cinci, iar numărul femeilor de la cinci la opt. Media de vârstă este aceeaşi, în jur de 53 de ani, trei comisari sunt foşti prim-miniştri, cinci – foşti miniştri de externe, trei – foşti miniştri de finanţe şi câţiva, mai ales din noile ţări membre, sunt foşti miniştri ai integrării sau ai afacerilor europene. Aceste CV-uri încearcă să schimbe percepţia de până acum asupra Comisiei, care era considerată un loc onorific de retragere pentru marile personalităţi europene. Echipa Barroso vrea să arate că va avea un rol activ în luarea deciziilor europene şi în implementarea unor programe serioase cu scopul de accelera îndeplinirea obiectivelor Strategiei de la Lisabona.
Negocierile asupra acceptării candidaturii lui Jose Manuel Barroso nu au fost uşoare, mai ales din cauza opoziţiei Franţei faţă de politicianul portughez favorabil intervenţiei americane în Irak. Cu atât mai dificilă a fost sarcina sa în alcătuirea echipei, întrucât au existat suspiciuni că va da curs presiunilor Marii Britanii, Germaniei şi Franţei de a acorda portofoliile- cheie celor 15 state membre mai vechi, dintre care statelor mari să le revină aşa-numitele “money jobs”. Barroso a dovedit însă că a ştiut să creeze un echilibru de putere şi orgolii în echipa sa, astfel încât, cel puţin pentru început, nici un stat membru, nou sau vechi, mare sau mic, să nu se simtă nedreptăţit. Dintre puterile tradiţionale ale Europei, Franţa este marea perdantă. Jacques Barrot, propus iniţial pentru portofoliul Concurenţei, a primit portofoliul Transporturilor, chiar dacă însoţit de funcţia de vicepreşedinte. Mai mult, portofoliul Comerţului este deţinut de un britanic, Peter Mandelson, cunoscut ca susţinător al ideii unei Pieţe Transatlantice, politică în care se poate bucura de susţinerea lui Barroso însuşi. Aşadar, Franţa a exprimat anumite temeri că actuala Comisie va arăta o deschidere economică fără precedent faţă de Statele Unite. Germania-, pe de altă parte, a cunoscut o relativă victorie, Verheugen fiind păstrat în echipă şi, mai mult, primind un portofoliu-cheie în domeniul economic. Germania- dorea ca această funcţie să fie una de “supercomisar”, care să aibă puterea de a superviza toate portofoliile economice, însă acest lucru nu intră în viziunea lui Barroso despre cum va funcţiona Comisia.
Tocmai pentru a preîntâmpina şi mai multe nemulţumiri, pentru două dintre portofoliile-cheie ale Comisiei – Competiţie şi Piaţă Internă – au fost nominalizaţi doi candidaţi neutri, din Suedia şi Irlanda. Cei doi sunt renumiţi pentru viziunile lor liberale, întărind astfel orientarea oricum de dreapta a întregii echipe. Olandeza Neelie Kroes are o experienţă vastă nu numai în politică, ci şi în mediul privat, fiind pentru perioade lungi de timp în consiliile de administraţie de la Lucent, Thales şi Volvo. Acest lucru nu înseamnă că va fi mai indulgentă cu politica de competiţie din Europa, ci doar mai deschisă spre noi zone de business, mai ales în ceea ce înseamnă implicarea americană pe piaţa europeană. Există două cazuri de încălcare a competiţei încă nerezolvate la Curtea Europeană de Justiţie, unul implicând Coca-Cola, celălalt Microsoft. Companiile americane speră că prin rezolvarea favorabilă a acestor cazuri, Kroes va da un semnal că UE practică o politică mai puţin rigidă şi închisă decât cea promovată de precedentul comisar, Monti.
Preşedintele Barroso a exprimat intenţia de dinamizare a activităţii şi compatibilizare a activităţilor comisarilor prin crearea unor aşa-numite “minicabinete” care să elaboreze propuneri sau rapoarte comune despre activităţile lor şi prin scoaterea comisarilor din directoratele pe care le reprezintă şi crearea unor mecanisme de lucru care să permită o mai mare colaborare între ei. Barroso însuşi se va ocupa de coordonarea a două grupuri-cheie de comisari – cei însărcinaţi cu reforma economică şi cei care se vor ocupa de relaţiile externe. Toate aceste schimbări şi decizii arată un angajament clar al noii echipe de comisari europeni de a promova creşterea economică, dar şi de a se deschide mai mult spre cetăţenii europeni, arătându-le că instituţiile de la Bruxelles nu funcţionează în gol, ci pentru bunăstarea lor. În acest sens, Barroso a creat aşa-numitul portofoliu de relaţii publice, “Relaţii instituţionale şi strategii de comunicare”, care a revenit vicepreşedintei Wallström. Rolul său este de a promova ideile şi instituţiile europene către cetăţeni, cu atât mai mult cu cât această Comisie se va confrunta cu procesul de ratificare a Tratatului Constituţional în toate cele 25 de state membre, majoritatea dintre ele anunţând deja decizia de a-l ratifica prin referendum. Barroso a afirmat că nu euroscepticii sunt acum o problemă pentru legitimarea UE, ci euroapaticii, rezultatele scrutinului european din iunie confirmând o astfel de idee. Intenţia lui Barroso de a oferi o mai mare vizibilitate Uniunii în ţările membre nu este tocmai pe placul britanicilor, partidele politice marşând în politica internă pe euroscepticismul cetăţenilor lor.
Comisia Barroso reprezintă o evoluţie faţă de echipele anterioare, prin componenţa echipei, prin însuşi numărul mai mare de comisari, prin orientarea politică, prin mecanismele de funcţionare. Rămâne de văzut dacă va reuşi să fie şi una revoluţionară prin îndeplinirea obiectivelor pe care şi le-a propus – creşterea economică şi a interesului şi încrederii cetăţenilor europeni faţă de ceea ce se întâmplă la Bruxelles.
