Din 2001, fiecare ţară industrializată şi-a sporit considerabil relaţiile comerciale cu Africa, în special achiziţiile de petrol şi gaze. Pe măsură ce tot mai multe conflicte de pe continent sunt soluţionate, iar guvernele statelor africane îmbunătăţesc cadrul legislativ, această creştere a operaţiunilor străine (inclusiv chineze) este o consecinţă previzibilă. Ceea ce deosebeşte implicarea Chinei în Africa de cea a altor state este faptul că aceasta este însoţită de o politică guvernamentală clară de sprijinire a firmelor africane, finanţarea generoasă şi facilităţile fiscale acordate firmelor chineze cu activităţi externe şi o activitate diplomatică susţinută în regiune.
Deşi problema rolului tot mai important al Chinei în Africa a atras atenţia multora în ultimul an, intensitatea dezbaterii nu a fost întotdeauna proporţională cu gradul actual al implicării Chinei pe continent. Amprenta Chinei în Africa este tot mai mare, ca şi cea a Statelor Unite, a Europei, a Indiei şi a multor altora, care privesc acest continent ca un spaţiu comercial şi de investiţii. Companiile chineze de stat pot conta pe sprijinul Ministerului Comerţului, care administrează majoritatea programelor de ajutor de stat ale Chinei, şi care adaugă facilităţi ofertelor pentru contracte guvernamentale. Un credit concesional de 5 miliarde de dolari, returnat în ţiţei, a fost unul din elementele principale ale contractelor majore în domeniul energiei semnate în Angola în 2005-2006. O dată cu anunţarea unui fond de investiţii de 5 miliarde dolari pentru Africa, la Summitul de la Beijing privind Cooperarea China-Africa, în noiembrie 2006, ne putem aştepta la noi contracte care să combine ajutorul şi investiţiile.
Între timp, datorită festivităţilor fastuoase care au însoţit Summitul de la Beijing din noiembrie 2006 şi numeroaselor vizite în Africa ale preşedintelul Hu Jintao, ale premierului Wen Jiabao şi ale ministrului de externe Li Zhaoxing, vizibilitatea sporită a noului profil al Chinei pe continental african a fost ţinta preocupărilor occidentale privind consecinţele creşterii economice şi militare a Chinei, şi privind adevăratele sale intenţii în regiuni unde înainte aproape că nu avea interese şi influenţă. În timp ce China îşi proclamă bunele intenţii – “beneficiu reciproc” şi “cooperare din care ambele părţi să câştige” sunt cuvintele-cheie – este probabil ca posibilele consecinţe pe care metodele sale de ajutorare le au asupra scenei politice africane să nu fie pe deplin înţelese.
Comerţ, investiţii şi ajutor
Implicarea economică a Chinei în Africa are trei componente principale care nu sunt întotdeauna independente: comerţ, investiţii şi ajutor. În primul rând, relaţiile comerciale ale Chinei cu Africa au sporit de la 11 la 40 de miliarde între 2000 şi 2005, China devenind al treilea partener comercial al Africii, ca mărime. Mare parte a acestei creşteri este reprezentată de importurile de petrol din Sudan, unde firmele chineze activează încă din 1995, şi din Angola, unde acestea au investit masiv în domeniul energetic în 2003-2004. Este însă important să privim aceste cifre în relaţie cu dezvoltarea relaţiilor comerciale ale Africii cu Europa şi America de Nord. Şi acestea au crescut, deşi mai lent, şi continuă să reprezinte destinaţia majorităţii exporturilor africane. O diferenţă importantă însă este că dezvoltarea comerţului Chinei cu Africa este determinată de “complementarităţile” celor două economii, în timp ce creşterea comerţului cu America de Nord şi Europa derivă din aranjamente comerciale preferenţiale, ca Legea Creşterii şi Oportunităţii Africane (African Growth and Opportunity Act AGOA).
În al doilea rând, investiţiile chineze în Africa sunt în creştere, dar reprezintă încă o parte mică din investiţiile străine directe totale ale Chinei. Valoarea investiţiilor chineze în Africa în 2005 a fost de 1,6 miliarde dolari, ceea ce reprezintă doar 3% din investiţiile totale ale Chinei. Majoritatea investiţiilor chineze au fost realizate în Asia (53%) şi America Latină (37%). În perioada 2003-2005 s-au consemnat creşteri masive ale fluxului de investiţii chineze în toate părţile lumii, nu doar în Africa.
În al treilea rând, ajutorul chinez este şi el într-o creştere substanţială, şi aici ne putem aştepta să vedem cele mai profunde provocări privind relaţia Africii cu restul lumii. China are programe de ajutorare a Africii încă de la sfârşitul anilor 1960, dar, cu excepţia căii ferate dintre Tanzania şi Zambia şi a câtorva stadioane pe continent, impactul ajutoarelor chineze nu a fost major. Şeful Băncii Mondiale, Paul Wolfowitz, a cerut explicaţii Chinei pentru acordarea de împrumuturi unor ţări care au beneficiat recent de ştergerea datoriilor prin iniţiativa pentru Ţările Sărace cu Datorii Foarte Mari (Heavily Indebted Poor Countries HIPC). Valoarea ajutoarelor chineze în Africa are şanse să depăşească asistenţa Băncii Mondiale în 2007, ridicându-se la 8,1 miliarde dolari, faţă de doar 2,3 miliarde de la BM (Bloomberg.com, 3 noiembrie 2006).
“Ajutorul” chinez oferit în prezent este strâns legat de expansiunea sa comercială şi se acordă adesea sub formă de credite de la Banca de Export-Import a Chinei. Summitul de la Beijing a anunţat de asemenea o implicare simbolică în programe cu o componentă mai pronunţată de ajutor umanitar, ca trimiterea a 300 de “tineri voluntari” în Africa sau angajamentul de a construi o sută de şcoli rurale pe continent până în 2009. Beijingul vede acordarea de ajutoare drept mijloc de generare a unor sentimente pozitive faţă de China şi pare a nu fi conştientizat consecinţele pe care le poate avea asupra guvernării şi a performanţei economice, mai ales când sunt distribuite prin guverne slabe şi nedemocratice. În măsura în care donatorii occidentali au început să înveţe din experienţa performanţelor reduse ale programelor lor anterioare de ajutorare, creşterea ajutoarelor din partea Chinei ar putea fi un pas înapoi pentru un proces de legiferare sănătoasă şi de responsabilizare democratică în Africa.
Vedere de la Marile Lacuri
Lipsite de resurse energetice, Ruanda şi Burundi nu sunt priorităţi pentru China, dar ele sunt amplasate strategic lângă Republica Democratică Congo, bogată în resurse, unde interesele Chinei sunt în creştere. În prezent se discută despre înfiinţarea unui Institut Confucius în cadrul Institutului de Ştiinţă şi Tehnologie Kigali în 2007, iar Ruanda îşi doreşte să atragă companiile chineze care activează în subregiune să-şi stabilească sediul la Kigali. Deşi implicarea Chinei în ambele ţări este în creştere, aceasta nu a atins nici pe departe proporţiile de tsunami sugerate de articolele din media privind recolonizarea Africii de către China.
În Ruanda nu au existat aproape deloc investiţii chineze noi din 2004. Agenţia pentru Promovarea Investiţiilor şi a Exporturilor din Ruanda (RIEPA) nu a emis certificate de acordare de facilităţi firmelor chineze în ultimul an. Majoritatea companiilor chineze active în Ruanda lucrează în domeniul construcţiilor şi operează aici încă din anii 1970 sau 1980, de exemplu Compania Chineză de Drumuri şi Poduri, care a câştigat contracte importante de la guvernul din Ruanda. Între noii veniţi se numără companiile de telecomunicaţii Zhongxing şi Huawei, cu care operatorul de telefonie mobilă mixt americano-ruandez Terracom a semnat recent un acord de modernizare tehnologică. Numărul de restaurante chinezeşti a crescut cu 50%.
Mulţi dintre actorii chinezi din regiune sunt de dimensiuni mici, întreprinzători sau comercianţi privaţi. Medicina chinezească era foarte populară în Africa de Est, cel puţin în anii 1980. Ceea ce confirmă rapoartele UNCTAD, conform cărora majoritatea investiţiilor chineze în Africa sunt întreprinderi mici şi mijlocii (IMM-uri) – şi, aşadar, motivate doar indirect de politica de facilitare a extinderii în afara graniţelor, promovată de China la nivel înalt, şi de facilităţile asociate acesteia. Există firme chineze pe piaţa ruandeză, dar ele nu joacă un rol central, şi cu atât mai puţin dominant. De asemenea, nu se aud criticile la adresa operatorilor chinezi întâlnite în Zambia sau Africa de Sud. Diplomaţii chinezi din aceste ţări se plâng de atitudinea “conservatoare” şi de “miopia” compatrioţilor lor; foarte puţini investesc aici, în ciuda promisiunii ambasadei de a le sprijini ofertele pentru contracte.
Ruanda a fost primul stat african care şi-a deschis un birou comercial permanent în China. Acesta are sediul în Shenzhen şi lucrează cu doi ruandezi, unul din ei locuind în China de 12 ani şi vorbind fluent dialectul mandarin. Biroul asistă importatorii ruandezi care vizitează Hong Kong-ul şi fabricile din Guangdong în căutare de electronice şi textile pe care le vinde apoi în Ruanda şi în subregiune. Biroul a avut mai puţin succes în atragerea de întreprinzători chinezi care să investească în Ruanda, deşi se fac planuri privind deschiderea unei unităţi de asamblare de telefoane mobile pe piaţa locală, printr-o companie mixtă chinezo-ruandeză. Biroul a considerat că sarcina sa cea mai urgentă în China este mult mai simplă: aceea de a asigura oamenii de afaceri chinezi că ruandezii nu trăiesc în copaci, că vizitatorii chinezi nu vor fi măcelăriţi într-o reinflamare a violenţelor şi că au ce mânca dacă vin acolo. Un poster înfăţişând un dansator tradiţional ruandez cu pieptul gol a fost scos din birou deoarece forma o impresie greşită vizitatorilor despre modul în care se îmbracă majoritatea ruandezilor.
Atitudinea înalţilor oficiali ruandezi faţă de China este pozitivă şi primitoare, dar nu se transformă în adulaţie. Summitul de la Beijing a fost pentru ei o experienţă plăcută, dar aşteaptă să vadă transpunerea în practică a promisiunilor de dezvoltare a cooperării. Deşi există temeri că firmele chineze vor profita de ruandezi şi ar prefera investiţii, şi nu ajutor din partea Chinei, Ruanda permite acesteia să construiască noul sediu al ministerului său de externe. Restul programului de ajutorare al Chinei în Ruanda – câteva programe mici în sănătate publică şi agricultură şi managementul unei fabrici de ciment de stat – nu este destul de important pentru a oferi capital de negociere semnificativ guvernului ruandez în relaţie cu Banca Mondială şi donatorii bilaterali. Chiar şi cu angajamentele sporite anunţate la Beijing, sunt slabe şanse ca în viitorul apropiat China să rivalizeze cu sutele de milioane de dolari pe an primiţi de Ruanda de la donatori din SUA şi Europa. Un diplomat chinez a declarat neoficial că nu se intenţionează participarea în unul din principalele proiecte de infrastructură ale guvernului din Ruanda – o linie de cale ferată spre Tanzania şi coastă – deoarece ar fi “prea scump”. China finanţează însă reabilitarea, la fel de scumpă, a căii ferate spre Benguela, important furnizor de petrol.
În ţara vecină, Burundi, acolo unde construcţia unei ambasade nou-nouţe a Chinei a fost recent finalizată de o companie adusă din China, un oficial al ambasadei îşi exprima dezamăgirea faţă de decizia firmei de a se întoarce în China în loc să-şi deschidă un sediu permanent în regiune; compania vedea prea multe riscuri şi prea puţine beneficii. Pe de altă parte, steagul Chinei flutură mândru pe noul sediu al Tianshi Health Products din Bujumbura. Deşi nu este reprezentativă pentru continent în ansamblu, implicarea Chinei în Ruanda şi Burundi nu a crescut semnificativ în ultimii 3 ani. Însă nici prezenţa chineză din ţările producătoare de petrol, ca Angola şi Sudan, nu este reprezentativă. Problema chino-africană nu apare des în discuţii şi nici în mass-media. Cu excepţia câtorva importatori, elitele politice şi economice ale celor două ţări continuă să se orienteze în principal spre SUA, Europa şi Africa de Sud.
Vedere din Beijing
Delegaţiile străine care vizitează Beijingul pentru a discuta relaţiile chino-africane interacţionează în special cu o comunitate de africanişti experţi în problema ajutoarelor, concentraţi în Academia Chineză de Ştiinţe Sociale, Institutul Chinez pentru Relaţii Internaţionale Contemporane şi alte think tank-uri guvernamentale. Aceştia tind să prezinte China drept un prieten dezinteresat al ţărilor africane şi menţionează programul de ajutorare al Chinei din timpul Războiului Rece şi sprijinul acordat mişcărilor de eliberare africane.
În discuţiile cu delegaţiile occidentale, se pune adesea accentul pe o concurenţă în a demonstra care parte este mai sincer preocupată de bunăstarea Africii. Spre frustrarea interlocutorilor africani, dezbaterea se concentrează rareori pe ceea ce trebuie să facă Africa pentru a profita de noile oportunităţi oferite de creşterea implicării chineze. Pentru experţii chinezi, criticile privind intenţiile şi investiţiile ţării în Africa par a fi o strategie a ţărilor occidentale menită să “împiedice dezvoltarea Chinei”, aşa cum s-a exprimat un universitar. Un zvon care circulă în cercurile PLA sugerează că serviciile de informaţii SUA pun la cale revolte locale împotriva firmelor chineze din Africa şi alte ţări în curs de dezvoltare.
Într-o discuţie neoficială, doi universitari chinezi au admis că într-adevăr China ar trebui să “facă ceva” în ce priveşte genocidurile din Africa – deşi accentul părea să cadă pe schimburile private cu liderii africani, şi nu pe denunţarea publică sau acţiuni militare. Poziţia intransigentă a Chinei faţă de Sudan pare să provină nu doar din îmbrăţişarea tradiţională de către China a doctrinei “neamestecul în afacerile interne ale unui stat suveran”, ci şi din dorinţa de a submina politica externă a SUA, şi mai puţin dintr-o preocupare deosebită faţă de securitatea investiţiilor chineze în domeniul energetic din Sudan: Sudanul are nevoie de China mai mult decât are China nevoie de Sudan. Una din motivaţiile ascunse ale Chinei, atunci când a acceptat presiunile asupra guvernului sudanez pentru dislocarea unei forţe serioase ONU de menţinere a păcii poate fi aceea că Hu Jintao, şi nu George W. Bush, culege laurii acestei iniţiative. Aşa cum exclama un blogger chinez în timpul vizitei preşedintelui Hu în Africa în februarie 2007, “fratele nostru Hu a topit criza de la Darfur cu zâmbetul său cordial! Forţa ONU de menţinere a păcii va staţiona în Darfur datorită zâmbetului său cordial! Bush a eşuat, fratele Hu a reuşit cu un zâmbet! Prietenia chino-africană este o prietenie adevărată!”
