În multe cartiere din Bagdad, viaţa de zi cu zi a irakienilor pare să se îmbunătăţească. Irakul renaşte şi din punct de vedere politic. Prinde contur o democraţie irakiană condusă de şiiţi – o realizare extraordinară, date fiind eforturile concertate ale sunniţilor irakieni şi din statele arabe vecine de atacare şi delegitimare a noului Irak.
Prim-ministrul şiit Nuri al-Maliki, certăreţ, încăpăţânat şi puternic naţionalist, pare din ce în ce mai mult o persoană curajoasă şi perseverentă. Încet, dar sigur, el se distanţează de implantul clerical Moktada al-Sadr, conducătorul suprem al Armatei Mahdi, extrem de agresivă faţă de sunniţi. Deocamdată, Maliki se menţine pe poziţii după ce oamenii lui Sadr au demisionat din guvern.
Noua tactică SUA dă roade
Această distanţare era inevitabilă o dată ce americanii au schimbat tactica dezastruoasă a fostului ministru al apărării Donald Rumsfeld şi a generalului John Abizaid, care le-a permis lui Sadr şi aliaţilor săi să devină singurii apărători ai şiiţilor din Bagdad împotriva insurgenţilor sunniţi şi a jihadiştilor. Maliki şi Sadr nu sunt aliaţi naturali nici din punct de vedere intelectual, nici temperamental; Partidul Dawa al lui Maliki, divers şi fragmentat, reprezintă un mediu social diferit de tinerii needucaţi care l-au adus la putere pe Sadr. Deşi cu siguranţă că Sadr va continua să aibă o susţinere politică semnificativă (chiar şi numai datorită numelui său de familie), baza sa de sprijin, chiar şi în mahalalele şiite ale Bagdadului, Sadr City, nu este garantată dacă guvernul central reuşeşte să ofere securitate şi oportunităţi economice minime. Sunt multe motive pentru care Sadr nu şi-a ridicat oamenii împotriva ofensivei americane, care a pătruns deja adânc în Sadr City întâlnind o rezistenţă minimă. Unul din acestea este că Sadr şi-ar pierde popularitatea în rândul locuitorilor din multe zone.
Din 2005, apelurile lui Sadr la demonstraţii politice împotriva americanilor nu au avut ecouri majore în rândul şiiţilor. Probabil spre surprinderea liderului majorităţii din Senat, Harry Reid, care crede că totul este pierdut în Irak, Sadr pare din ce în ce mai îngrijorat de baza sa electorală, de aliaţii săi şi de concurenţii săi şiiţi aleşi prin vot. Cu puţin timp în urmă, mulţi irakieni – poate majoritatea – credeau că Statele Unite aveau să abandoneze în curând Irakul. Decizia preşedintelui Bush de a spori numărul de trupe a schimbat această percepţie, în Irak şi în restul Orientului Mijlociu. Efectul asupra scenei politice irakiene a fost extrem de benefic. Retragerea lui Sadr, fricţiunile tot mai mari (dacă nu chiar conflicte deschise) între triburile sunnite şi al Qaeda în Anbar, şi siguranţa tot mai mare a lui Maliki sunt toate, în parte, rezultate ale deciziei preşedintelui Bush.
De fapt, premierul Maliki pare să-şi conducă partidul Dawa, un grup tensionat şi necoordonat de activişti şiiţi profund patrioţi, semioccidentalizaţi, spre îmbrăţişarea democraţiei parlamentare. Deşi nu este o mişcare de masă, Dawa are un anumit prestigiu în rândul şiiţilor: a fost prima expresie organizată a conştiinţei politice şiite şi a luat naştere, în parte, datorită activităţii lui Muhammad Baqir al-Sadr (1935-1980), cel mai important cleric irakian modern şi unul dintre exemplele principale ale carismei permanente a familiei Sadr. Dacă Dawa îmbrăţişează democraţia, angajarea sa, alături de cea a liderilor religioşi din Najaf conduşi de Marele Ayatollah Ali Sistani, are şanse să asigure loialitatea de durată a şiiţilor faţă de valorile democraţiei – cu condiţia ca actualii conducători ai Irakului să nu fie distruşi într-un război sectarian total, scenariu care pare probabil doar dacă americanii s-ar retrage în grabă din Irak.
Pe măsură ce va creşte democraţia condusă de şiiţi, vor spori şi apelurile la retragerea americanilor. Ceea ce e bine. Naţionalismul irakian este puternic în rândul şiiţilor, mai ales al celor religioşi. Iar democraţia în Irak, ca şi în alte părţi ale Orientului Mijlociu musulman, nu prea are cum să fie foarte prietenoasă faţă de Statele Unite. Sunt mai multe şanse ca democraţia irakiană, şi nu haosul în Mesopotania, să ducă la retragerea soldaţilor americani.
Criticii deciziei de sporire a trupelor subliniază adesea absenţa unei strategii politice ulterioare clar definite. Reluând ideile lui Rumsfeld şi Abizaid, aceşti critici consideră că doar o “soluţie politică” – cu alte cuvinte concesii ale şiiţilor şi kurzilor faţă de vechii guvernanţi, minoritatea şiită – poate rezolva drama Irakului. Administraţia Bush a fost în linii mari fidelă acestei viziuni, aplicând din 2004 o strategie de încercare de pacificare a sunniţilor.
Nu a mers. Probabil nici nu avea cum. Cu siguranţă că o abordare centrată pe de-de-baathificare este sortită eşecului, din moment ce vasta majoritate a şiiţilor irakieni şi probabil şi a kurzilor se opun oricărui aranjament care ar permite elitei sunnite baathiste să revină în guvern. Iar de-de-baathificarea nu se referă la reprimirea profesorilor, a inginerilor şi a asistentelor arabe sunnite în aparatul public. Ci la recâştigarea de către elita sunnită baathistă a puterii şi prestigiului oferite de funcţii importante, mai ales în serviciile militare şi de securitate. Societăţile care au fost cândva totalitariste şi care au eliminat în totalitate membrii partidelor despotive s-au dezvoltat mult mai bine decât cele care au permis rămânerea pe poziţii a vechii gărzi (vezi Rusia). Marele Ayatollah Sistani are dreptate în această problemă; Departamentul de Stat şi CIA greşesc.
Insurgenţa sunnită va înceta probabil atunci când sunniţii, care au fost dependenţi de putere şi de ideea că şiiţii sunt o clasă inferioară, lăsată astfel de Dumnezeu, vor şti în adâncul inimii că nu pot câştiga împotriva şiiţilor şi că o continuare a luptei nu va face decât să le înrăutăţească situaţia. Mulţumită în parte ferocităţii miliţiilor răzbunătoare şiite, ne apropiem de acest moment. Iar conştientizarea tot mai largă în Irak şi în rândul companiilor petroliere occidentale că există rezerve substanţiale de petrol în zona arabă sunnită ar putea fi utilă pentru contracararea temerilor sunniţilor că vor muri de foame in noul Irak. Chiar şi pentru sunniţii irakieni sunt semne ale unui viitor mai bun. Arabii sunniţi au la dispoziţie un aranjament democratic fezabil, dacă vor să îl accepte. Un lucru ar trebui să fie clar: fără noua ofensivă a preşedintelui Bush, sunniţii irakieni nu se pot aştepta decât la război, moarte şi exil. Dacă există şi moderaţi cu o posibilă influenţă între arabii sunniţi din Irak, această “ofensivă” este ultima lor şansă de a schimba temperamentul şi tacticile negativiste ale comunităţii.
Şansa noului Irak
Până la începutul lui 2008, ofensiva trebuie să demonstreze un real progres în asigurarea securităţii. Forţele americane şi irakiene din Bagdad vor trebui să identifice o modalitate de reducere semnificativă a numărului şi ratei mortalităţii provocate de atentatorii sinucigaşi sunniţi. Ţinând cont de topografia Bagdadului, posibilele rute de atac împotriva locuitorilor şiiţi ai capitalei şi trăsăturile comune ale arabilor irakieni, acest lucru va fi greu de realizat. Dar, dacă forţele aliate nu vor reuşi, împreună cu irakienii, atunci şiiţii vor continua să se radicalizeze şi nu va trece mult până când comunitatea şiită va decide în mod colectiv să sunniţii, ca grup, au depăşit măsura. Atunci, foarte probabil, va izbucni un război de purificare religioasă la nivel naţional.
Dacă trupele SUA pot schimba situaţia şi starea de spirit în Bagdad, restul Irakului se va schimba şi el. Contrar disperării multora, politica internă irakiană va fi probabil cea mai uşoară parte a acestei campanii. Desigur, în următoarele câteva luni totul se poate duce de râpă. Un atentator sinucigaş care să ucidă VIP-urile şiite, şi totul va fi ameninţat.
