În legislaţia românească, termenul de guvernare transparentă şi participativă a fost introdus de Legea 544/2001, privind liberul acces la informaţii de interes public, de Legea 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, iar prin modificarea Legii 215/2001 a administraţiei publice locale, a apărut şi cel de “iniţiativă cetăţenească”, prin care 5% din oameni pot propune un act normativ.
Participarea cetăţenilor la procesul decizional, actul atât de pompos aranjat şi angajant proiectat în spaţiul public românesc, rezultat al presiunilor Comisiei Europene, nu este altceva decât o haină de gală pusă pe acelaşi corp searbăd şi cu alte deprinderi.
Conform actelor normative şi a Constituţiei, fiecare cetăţean are dreptul la petiţie, la a fi reprezentat sau de a fi informat despre acţiunile administraţiei publice centrale sau locale. Dacă legea care-i facilitează liberul acces la informaţiile de interes public, cum ar fi bugetul instituţiei, regulamentele de funcţionare, organigramele, adresele de contact, structura managerială, adresa şi zilele de audienţă, prevede doar o simplă cerere în baza legii, petiţia trebuie motivată.
Legea 52/2003, privind transparenţa decizională, prevede dreptul limitat al persoanelor fizice sau juridice la elaborarea normelor, deciziilor şi regulamentelor. În teorie stăm bine, practica ne omoară. Multe instituţii cocoaţă acte normative pe pagina de web şi spun că s-au conformat legilor. Mai mult, pentru a nu ieşi din „litera şi spiritul legii”, şefii instituţiilor publice instituie fără prea multă teamă de ridicol existenţa a două categorii de cetăţeni cu drepturi diferite. Dacă legea prevede că minutele şedinţelor de consultare trebuie să fie aduse la cunoştinţa publicului şi a mass-media, fără a fi prevăzută în mod clar participarea ziariştilor la acestor reuniuni de lucru, multe autorităţi nu permit accesul neîngrădit al presei.
Studiu de caz
Pentru ziua de 17 octombrie 2006 a fost anunţată o dezbatere publică la Ministerul de Finanţe privind modificarea Codului fiscal. Ziaristul Dan Popa de la “Gândul” a încercat să participe ca jurnalist la reuniune. A fost poftit afară, în ciuda protestelor sale, de către Mara Râmniceanu, secretar de stat: “Am acceptat o dezbatere publică, dar nu cu presa”. După ce oficialul şi-a exprimat opinia sau – mă rog – favoarea făcută societăţii, jurnalistul s-a întors însă ca cetăţean plătitor de taxe. Legea îi permitea. Începutul dezbaterilor, conform relatărilor din ziarul de a doua zi, au lăsat audienţa perplex. Varianta de pe net a Codului fiscal nu mai era de actualitate. Deci părţile nu aveau ce dezbate. Totuşi discuţiile au continuat fără “obiectul muncii”. Ovidiu Gheorghe, de la Patronatul Viei si Vinului, s-a plâns că nu i s-a răspuns de câteva luni la solicitările legate de interzicerea drepturilor străinilor de a participa la degustări în crame. Oficialul de la Finanţe s-a arătat surprins. Nu a auzit de alte programe guvernamentale privind “Drumul vinului”. Cezar Ion, reprezentantul UGIR, a întrebat despre aplicarea retroactivă a impozitării dividendelor. Mara Râmniceanu a răspuns sec: “E în studiu.” Cezar Ion a insistat: “Ştiu că e în studiu, dar aşteptăm un răspuns cam demult…“ Mara Râmniceanu: “O să-l primiţi! Următorul vă rog.” O altă voce din sală: “Ştiţi că în România vin foarte mulţi străini, persoane fizice, care arendează mii de hectare pe care fac producţie industrială şi apoi o vând, fără ca statul să ia vreun ban impozit? Nu aşa sprijiniţi agriculturorii privaţi, omorând ţăranul român, dar încurajând străinii cu bani să obţină profituri neimpozitate de miliarde de lei.“ Mara Râmniceanu a pasat sec: “Am notat. Aici trebuie discutat cu Ministerul Agriculturii.” Reprezentantul UGIR a dorit să discute despre deductibilitatea creanţelor neîncasate şi a TVA-ului corespunzător. Oficialul l-a liniştit: “Aşa prevăd normele europene.” Reprezentantul unui consorţiu asociativ: “Dar suma deductibilă din venit pentru asigurări?” Reprezentantul Ministerului de Finanţe: “Am notat, o să vedem…” După o oră, şedinţa s-a încheiat, nu înainte ca un funcţionar al ministerului să-l apostrofeze pe reprezentantul Patronatului Viei şi Vinului că trimite prea multe adrese la minister.
Din această stenogramă se pot înţelege două aspecte:
1. Formalismul şi aroganţa oficialilor care doresc să bifeze o acţiune, nu să-şi îmbunătăţească sistemul legislativ, astfel încât să nu mai fie nevoiţi să emită norme de aplicare a legilor.
2. Lipsa de coordonare şi de organizare a agendei societăţii civile. Fiecare vine şi susţine tema care-l doare, fără a susţine punctul de vedere al celuilalt, lucru care apare îndeobşte cam la toate dezbaterile publice.
Astfel, autoritatea este liniştită că nu trebuie decât să publice o minută a reuniunii, nicidecum să modifice vreo virguliţă din lege. Oficialul râde sordid în barbă şi trece mai departe. Nu mai contează că peste şase luni prevederile legii se dovedesc anticonstituţionale.
Legea transparenţei interzice societăţilor comerciale care nu sunt afiliate unui “grup asociativ de reprezentare civică” să participe la şedinţele publice. Dacă un mare investitor încearcă să participe la o şedinţă de consiliu local, cu rol deliberativ, nu poate să trimită reprezentanţi decât în calitatea lor privată, de cetăţeni. Chiar dacă România este un stat membru al Uniunii Europene, cetăţenii străini şi apatrizii nu pot participa la procesul deliberativ.
Disfuncţionalităţi există şi în Legea 544/2001. Filosofia normei gravitează în jurul deschiderii fişierelor cu bani publici, cetăţenii având dreptul să ştie cum sunt cheltuite fondurile din taxele lor. Există şi excepţii. Companiile naţionale nu sunt obligate să deschidă porţile. Aşa şi partidele politice care primesc bani de la buget pentru “buna funcţionare”. Dacă e să punem la socoteală şi informaţiile clasificate, datele despre bugetele care, odată publicate, ar afecta concurenţa loială, datele personale, secretele de serviciu, procedurile administrative de anchetă care nu pot fi puse la dispoziţia cetăţeanului, înseamnă că spaţiul de acces al cetăţeanului este extrem de limitat. Legiuitorul a dorit mai mult să frâneze decât să accelereze maşina transparenţei româneşti. Mai mult, administratorii care ar trebui să faciliteze deschiderea porţilor se poartă cu datele de interes public ca nişte samsari. Sunt invocate regulamente interne, practici şi proceduri ce nu pot fi publice. Fără a fi prevăzute strict, sub semnătură, ca secrete de serviciu, protecţia lor e nejustificată, reprezentând un abuz al autorităţii.
Instituţiile îşi fac riguros temele prevăzute în general de lege. Funcţionarii sunt trimişi la cursuri. La ministere nu bate nici un vânt al schimbării. Ambiguitatea legilor sau lipsa voită a termenilor precişi lasă loc liber arbitrariului. “Să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimic”, vorba conului Iancu.