Alegerea noii Comisii Europene, care va administra afacerile Uniunii pentru următorii cinci ani, a fost o aventură care mai bine de o lună a bulversat complet mediul instituţional de la Bruxelles.
După ce toată lumea se aştepta la audieri plictisitoare în Parlament ale candidaţilor propuşi de statele-membre, formalitatea interviurilor a devenit cadrul unor răsturnări neaşteptate de situaţie, în care candidaţii au fost acuzaţi de parlamentari fie de viziuni incompatibile cu valorile europene, fie pur şi simplu de incompetenţă. Ca urmare, preşedintele desemnat al noii Comisii, fostul prim-ministru portughez José Manuel Durăo Barroso, a trebuit să facă faţă nu numai problemelor reclamate în legătură cu diferiţii candidaţi, dar şi unei adevărate bătălii pentru supremaţie declanşate între Comisie şi Parlament. Respingerea candidaţilor propuşi de guvernele europene s-a transformat, aşadar, într-o ocazie pentru Parlamentul European de a-şi arăta adevărata putere, pe care mulţi până acum o contestau.
Cazul în jurul căruia s-a iscat un adevărat scandal, devenit emblematic pentru criza în faşă a Comisiei Barroso, a fost cel al italianului Rocco Buttiglione, propus pentru postul de comisar pentru justiţie şi afaceri interne. Privit încă de la început cu suspiciune în cercurile de la Bruxelles, datorită relaţiilor privilegiate cu premierul Silvio Berlusconi, Buttiglione a devenit oaia neagră a noii comisii chiar înainte de a-şi prelua mandatul. Ca membru al Uniunii Creştin-Democrate, ce face parte din coaliţia aflată la putere în Italia, acesta a deţinut portofoliul Afacerilor europene, iar partidul său a reuşit să obţină un scor bun la alegerile parlamentare europene, în ciuda faptului că în întregul ei coaliţia de centru-dreapta a suferit o grea înfrângere. Gurile rele spun că Berlusconi a încercat să împuşte doi iepuri dintr-un foc prin numirea lui Buttiglione: pe de o parte să-şi întărească la Bruxelles poziţia şubrezită în urma alegerilor, propunând un apropiat de-al său în postul-cheie al Justiţiei şi Afacerilor interne, şi pe de altă parte să-l recompenseze pe Buttiglione însuşi care, în urma succesului obţinut de partidul său în alegeri, dorea încă un post de ministru în guvernul Berlusconi.
Dar, cum socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de la Bruxelles, Buttiglione n-a reuşit să convingă parlamentarii europeni să-l valideze pentru postul de comisar. Mai mult decât atât, ironie a sorţii, scânteia care a declanşat scandalul nu a fost manevra ocultă din spatele numirii sale, ci poziţia strictă a candidatului italian în privinţa homosexualităţii şi a rolului femeii în cadrul familiei. Catolic convins, profesor de filosofie şi etică la Roma şi prieten apropiat al Papei Paul al II-lea, Buttiglione nu s-a ferit să-şi exprime în cadrul interviului din Parlamentul European dezacordul de principiu în legătură cu legalizarea homosexualităţii. Socialiştii şi ecologiştii au reacţionat vehement, spunând că aşa-zisul bigotism al candidatului nu ar fi compatibil cu spiritul de toleranţă european şi cu atât mai puţin cu poziţia de comisar la Justiţie. Deşi Buttiglione a insistat că era vorba doar de convingerile sale morale şi nicidecum de o poziţie politică, lucrurile scăpaseră de sub control şi alţi parlamentari s-au raliat stângii, în încercarea de a da o lovitură noii Comisii şi a arăta astfel că Parlamentul are totuşi un cuvânt greu de spus în ecuaţia politică europeană.
După ce şi fostul prim-ministru ungar Laszlo Kovacs a fost considerat incompetent, lituanianca Ingrida Udre, indezirabilă datorită scandalurilor de corupţie ce zdruncină partidul său, iar candidaţii olandez şi danez incompatibili datorită conflictelor de interese, preşedintele Barroso a fost nevoit să renunţe la formula propusă şi să-şi retragă toţi candidaţii cu o jumătate de oră înaintea votului din Parlament.
Buttiglione protestând faţă de nerecunoaşterea valorilor creştine, ceilalţi candidaţi stupefiaţi de reacţia tranşantă a parlamentarilor, Barroso deja preocupat de alcătuirea unei noi Comisii, iar preşedintele Parlamentului, Josep Borrell, jubilând la vederea Comisiei Europene aflate la picioarele Parlamentului, acesta era peisajul din sala Hemiciclului, locul tradiţional de desfăşurare a şedinţelor plenare.
După trei săptămâni de tatonări, discuţii pe coridoarele Parlamentului şi în cancelariile europene, Barroso a revenit cu o nouă echipă în care cinci dintre candidaţii iniţiali au fost schimbaţi. În locul lui Buttiglione, a fost numit fostul ministru de Externe, Franco Frattini, ceea ce l-a făcut pe primul să reacţioneze dezamăgit spunând că a fost retras un creştin şi a fost numit un francmason , aluzie nu doar la afinităţile lui Frattini, dar şi la substratul acestei rocade politice. Parlamentul s-a declarat mulţumit de noua formulă – oricum obiectivul fusese atins chiar înainte de a se face noile propuneri – şi a votat cu o majoritate covârşitoare noua Comisie. Preşedintele Barroso, deşi mulţumit că a reuşit să soluţioneze criza, rămâne îngrijorat de faptul că acesta ar putea fi doar primul pas prin care Parlamentul încearcă să se impună pe scena politică europeană şi mai ales în relaţia cu Comisia şi cu statele membre.
Într-o formulă de 25 de comisari, câte unul pentru fiecare stat-membru, nu va fi uşor să se ia deciziile urgente lăsate în agendă de Comisia Prodi. Fostul prim-ministru belgian Jean-Luc Dehaene, vicepreşedinte al Convenţiei care a redactat Constituţia europeană, critică hotârat ideea unui comisar pentru fiecare ţară, spunând că un guvern cu 25 de membri este o aberaţie din punct de vedere al funcţionalităţii. Dar principiul reprezentării a prevalat faţă de principiul funcţionalităţii, şi ca urmare fiecare stat-membru şi-a trimis la Bruxelles câte un reprezentant. În această situaţie, un Parlament capricios şi dornic de implicare nu va fi un partener confortabil pentru o Comisie deja bruiată de vocile naţionale.
Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică, aflat în moarte clinică după ce Franţa şi Germania pur şi simplu au refuzat să-l mai ia în considerare, disputa comercială cu Statele Unite, deschiderea negocierilor cu Turcia şi reforma economică sunt doar câteva dintre problemele pe care noii comisari vor trebui să le abordeze de urgenţă.
Privită din punctul de vedere al României, situaţia va fi de natură să întârzie încheierea negocierilor şi semnarea tratatului de aderare prevăzută iniţial pentru începutul verii lui 2005, lucru deja recunoscut de comisarul Günter Verheugen care se hazardase să anunţe încheierea negocierilor pe 24 noiembrie. Dacă la toate aceste variabile, adăugăm şi alegerile din România, va fi posibil ca ecuaţia aderării noastre să devină mai laborioasă faţă de cât ne aşteptam.