În România, dezvoltarea regională este un concept relativ nou care a început să se contureze o dată cu funcţionarea programului PHARE, în 1996. Realizarea unei dezvoltări regionale şi de reducere a disparităţilor economice şi sociale existente între diversele regiuni implică toate domeniile, de la cele strict economice (înfiinţare de IMM-uri, infrastructură, mediu, dezvoltarea agriculturii) la cele social-culturale (şomaj, resurse umane, educaţie). Regiunile din România sunt sub nivelul mediu de dezvoltare economică al regiunilor din ţările membre ale Uniunii, dar suferă şi de discrepanţe interne. Această situaţie face necesară adoptarea unui ansamblu de măsuri, sprijinirea creşterii economice şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin valorificarea eficientă a potenţialului regional şi local, stimularea iniţiativelor, stimularea cooperării interregionale interne, care au ca scop diminuarea dezechilibrelor regionale şi prevenirea altor dezechilibre internaţionale cu scopul final de a creşte nivelul de trai al cetăţenilor.
Ce presupune politica de dezvoltare regională
Capitolul de negociere Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale a fost deschis în 2002 şi închis anul acesta în septembrie. Spre deosebire de alte capitole, acesta nu defineşte modul în care trebuie create structurile de implementare a politicii, doar menţionează care sunt acestea, lăsând alegerea mijloacelor autorităţilor române. De asemenea nu există necesitatea transpunerii în legislaţia naţională a reglementărilor şi deciziilor europene. Însă este obligatoriu ca la data aderării România să îndeplinească următoarele cerinţe:
Cadru legislativ corespunzător;
Organizarea teritorială similară UE, ceea ce presupune realizarea clasificării regionale conform regulilor Eurostat;
Capacitate de programare – existenţa unor Planuri de Dezvoltare Regională la nivel naţional şi local care să cuprindă proceduri pentru programarea multianuală a cheltuielilor, implementarea principiului parteneriatului, îndeplinirea cerinţelor de monitorizare şi evaluare;
Capacitatea administrativă – definirea responsabilităţii organismelor implicate în administrarea Fondurilor Structurale;
Gestiunea financiară şi bugetară – îndeplinirea prevederilor referitoare la controlul specific al fondurilor.
Regiunile şi problemele economice
Aşadar, aplicarea politicii şi distribuirea fondurilor de preaderare au presupus realizarea unui decupaj teritorial prealabil, stabilit în 1998: 8 regiuni corespunzătoare nivelului NUTS II (abreviere în franceză de laNomenclature des Unités Teritoriales Statistiques) compuse din judeţe vecine. Aceste regiuni sunt: 1. Nord-Est. 2. Sud-Est, 3. Sud, 4. Sud-Vest, 5. Vest, 6. Nord-Vest, 7. Centru şi 8. Bucureşti şi judeţul Ilfov. Nivelul NUTS II este cel mai important deoarece s-a considerat că acesta reprezintă aria geografică cea mai omogenă şi a fost ales pentru punerea în aplicare a politicii regionale. Indicii economici care evaluează bogăţia se aplică tot acestui nivel, ca şi alocarea fondurilor structurale. Totuşi regiunile de dezvoltare, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile judeţene şi cele locale, nu sunt unităţi administrativ-teritoriale şi nu au personalitate juridică.
Deşi România a intrat în procesul de tranziţie având un nivel relativ scăzut al disparităţilor regionale, comparativ cu alte state membre sau ţări candidate, disparităţile au crescut rapid atât la nivelul interregional, cât şi subregional. Conform statisticilor, printre cele mai slab dezvoltate regiuni sunt Nord-Est şi Sud-Est, iar cele mai dezvoltate – Bucureşti şi judeţul Ilfov şi Vest. În interiorul regiunilor, disparităţile se menţin, iar judeţele preponderent agricole, cele marcate de şomaj ca urmare a restructurării, cu investiţii puţine şi infrastructură rudimentară, cele cu probleme de mediu sau zone urbane în declin coexistă cu altele care sunt mai puţin afectate de aceste probleme. Acesta este cazul regiunii Vest, unde Timiş este un judeţ cu un PIB mult mai mare decât cel al Hunedoarei. În plus, pe teritoriul judeţelor au fost declarate zone defavorizate cu industrii în declin (de exemplu regiunile miniere din judeţul Gorj, Suceava sau Hunedoara). La nivel geografic, există probleme tot mai mari, deoarece dezvoltarea economică tinde să se concentreze în zona Bucureştiului, iar inegalităţile zonelor urbane sunt în creştere.
Dezvoltarea are nevoie de proiecte şi de bani
Întreg teritoriul României este încadrabil în Obiectivul 1 comunitar care desemnează cele mai sărace regiuni(PIB/locuitor inferior indicelui de 75% din media comunitară) şi căruia i se alocă 70% din fondurile structurale.
Dar înainte de a putea beneficia de acestea, României i se alocă bani pentru dezvoltare prin instrumentele de preaderare – PHARE, ISPA şi SAPARD – care au adus fiecare anual sute de milioane de euro pentru regiunile şi sectoarele cu probleme. În plus, derularea ajutorului financiar permite pregătirea instituţională şi procedurală înainte de aderare. Uniunea Europeană nu este cel mai important finanţator al României, dar avantajul banilor comunitari este că sunt nerambursabili, deşi nu finanţează 100% un proiect. Iar pentru a beneficia de ei este nevoie ca partea română să respecte câteva principii de bază: parteneriat, subsidiaritate, descentralizare, programare, concentrare şi adiţionalitate.
Pe de altă parte, este nevoie de o administrare eficientă şi corectă a acestor sume şi de proiecte care să câştige finanţare. Sunt numeroase exemple de scandaluri, chiar la nivel înalt, cu fonduri europene acordate discreţionar sau de incapacitate de absorbţie a banilor europeni datorită lipsei proiectelor sau de eşecul unor proiecte ca urmare a proastei colaborări între autorităţi şi beneficiari.
Instituţiile sunt esenţiale
Rapoartele Uniunii menţionează ca un leit-motiv necesitatea întăririi capacităţii administrative (institution building) centrale şi locale şi o mai bună capacitate de programare a fondurilor structurale. De aceea a fost necesară crearea structurilor care să adune laolaltă autorităţile centrale, regionale, judeţene şi organismele socio-economice reprezentative. La nivel central, Ministerul Integrării Europene se ocupă de coordonarea politicii regionale elaborând Planul Naţional de Dezvoltare, Consiliul Naţional de Dezvoltare este organul deliberativ la care participă oficiali centrali şi locali, conform principiului parteneriatului, iar local opt Consilii de Dezvoltare Regională şi opt Agenţii de Dezvoltare aplică descentralizat politica de dezvoltare regională.
Deşi principiul parteneriatului este respectat, se remarcă accentulpus pe actorii publici, pe când cei privaţi au mai degrabă un rol indirect în acest proces şi o implicare parţială. Deficienţe au fost înregistrate şi la nivelul Agenţiilor de Dezvoltare care sunt cel mai aproape de problemele regionale şi ar trebui să acorde asistenţă eficientă celor interesaţi de finanţare. Dar procedurile sunt complicate şi birocratice, iar mulţi aplicanţi s-au plâns că nu primesc suficient sprijin în scrierea şi managementul proiectelor.
Dincolo de 2007
România dispune de o serie de avantaje naturale, insuficient exploatate în prezent, care, dacă sunt bine gestionate, pot constitui un mare potenţial de creştere economică locală şi regională. Acestea includ sectorul primar (agricultura şi silvicultura), industria agro-alimentară, zone de atracţie turistică în mediile rural şi urban, ca şi potenţialul de dezvoltare a tehnologiei informaţiei. În acest sens, autorităţile locale vor trebui, după 2007, să colaboreze mult mai strâns, să cunoască potenţialul şi problemele regionale şi să utilizeze pârghiile instituţionale, cum ar fi Comitetul Regiunilor, pentru a-şi face auzită vocea în cadrul Uniunii. Rolul tot mai crescut al regiunilor pe scena unei Europe descentralizate obligă la o astfel de abordare.
Este de aşteptat ca la 1 ianuarie 2007 aderarea României să aibă loc pe fondul unei politici regionale mult schimbate faţă de situaţia actuală. Deciziile asupra felului în care va arăta aceasta depind mult de rezultatele şi evaluarea impactului ultimei lărgiri care a avut loc la 1 mai 2004. Este posibil ca reforma să se facă în sensul reducerii volumului financiar al fondurilor ca o consecinţă a nemulţumirii marilor contribuabili la bugetul comunitar, sau a încetinirii ritmului de creştere a economiei europene ori în sensul reducerii valorii finanţărilor alocate pentru fiecare ţară membră datorită numărului lor tot mare. Oricare ar fi sensul acestor schimbări, în România trebuie elaborate strategii mult mai bune care să vizeze în special stimularea zonelor şi sectoarelor cu cel mai bun potenţial de creştere şi concurenţial, este vitală îmbunătăţirea capacităţii de absorbţie a fondurilor, de administrare, de concepere şi finanţare a unor proiecte locale viabile. În interiorul Uniunii, competiţia se face între toate statele membre şi, ca urmare, va fi foarte strânsă.
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 21
