Organizaţiile sindicale sunt în declin constant din punctul de vedere al numărului de membri şi al influenţei. Pentru a supravieţui, este nevoie de o schimbare radicală.
Veştile sunt din ce în ce mai proaste pentru sindicate. Potrivit datelor remise de guvernul federal, organizaţiile sindicale au scăzut la 12,5% din totalul forţei de muncă în 2004, de la 12,9%în 2003. Procentajul angajaţilor din sectorul privat afiliaţi la organizaţii sindicale a scăzut de la 8,2% la 7,9%. Este cel mai redus nivel de la începutul anilor 1900.
Un exemplu dramatic, şi relevant în acelaşi timp, al declinului sindicatelor a fost înregistrat acum o lună. Fără ca presa naţională să facă mare caz, 50.000 de angajaţi şi-au pierdut contractele şi dreptul la negociere atunci când proaspăt aleşii guvernatori republicani ai statelor Indiana şi Missouri şi-au preluat posturile şi au anulat imediat actele emise de precedenţii guvernatori, care asigurau angajaţilor din aceste state dreptul la negocierea contractelor colective de muncă.
Există indicii că acest tip de atacuri va continua. După 2 noiembrie 2004, Grover Norquist, strateg republican cu mare influenţă, a lansat o campanie pe scară largă în care reducerea puterii organizaţiilor sindicale este una dintre principalele priorităţi.
Declinul dramatic al forţei de muncă şi eşecul acesteia în a asigura victoria lui John Kerry au sporit discuţiile în confederaţia sindicală “House of Labor” şi în consiliul de conducere al acesteia, AFL-CIO. Pe 10 ianuarie, comitetul executiv al AFL-CIO s-a întrunit într-o şedinţă extraordinară, în care se pare că au căzut de acord asupra unei serii de măsuri de restructurare a organizaţiei pe liniile propuse de Andy Stern, preşedinte al sindicatului Service Employees International Union (SEIU). Aprobarea oficială a modificărilor va fi formulată probabil în şedinţa consiliului executiv al AFL-CIO din 1 martie şi, dacă va fi cazul, în convenţia AFL-CIO din această vară.
Stern este unul din militanţii din ce în ce mai deschişi ai nevoii de schimbare. Demn de menţionat este că SEIU e unul din puţinele sindicate care se pot lăuda cu o creştere netă a numărului de membri în ultimii ani. Acesta a fost şi obiectivul pe care organizaţia şi l-a propus în urmă cu câţiva ani, atunci când a lansat programul de restructurare internă şi realocare a resurselor. Pe baza a ceea ce el consideră a fi asigurat succesul SEIU şi puterea acestuia, în calitate de cel mai mare sindicat din AFL-CIO, Stern luptă pentru o restructurare asemănătoare şi o consolidare a întregii confederaţii sindicale, ca mijloc de a contracara scăderea influenţei şi a numărului de membri ai sindicatelor. În acest scop, SEIU a propus un plan pe principiul “uniţi vom câştiga”.
Cum am ajuns aici?
În ultimii 40 de ani, convergenţa a două tendinţe a contribuit la crearea condiţiilor perfecte pentru această criză.
Cea dintâi este reprezentată de opoziţia crescândă a angajatorilor. Percepţia comună este că sindicatele sunt pe moarte. Adevărul este însă că sindicatele sunt asasinate. Cu ani înainte de faimoasa înfrângere din 1980 a PATCO (sindicatul controlorilor de trafic aerian) de către preşedintele din acea vreme Ronald Reagan, angajatorii şi aliaţii lor ideologici iniţiau un efort agresiv de a desindicaliza Statele Unite.
Modul exact în care conduc angajatorii o campanie tipică împotriva sindicatelor face obiectul dezvăluirilor mult-aşteptate din The New York Times sub titlul “How Do You Drive Out a Union? South Carolina Factory Provides A Textbook Case” (Cum să înlături un sindicat? O fabrică din Carolina de Sud oferă un exemplu de manual) în 14 decembrie 2004. Este un material instructiv şi merită citit.
Eliminarea sindicatelor s-a transformat într-o cruciadă din ce în ce mai profitabilă şi de proporţii. Ea reuneşte manageri, avocaţi antisindicali bine plătiţi, experţi în “relaţii interumane” şi specialişti în comunicare, care să-i îmblânzească pe angajaţii care ar putea sprijini ideea de sindicat. Jihadul desindicalizării lucrează eficient şi neîncetat pentru a discredita toate sindicatele şi pe fiecare în faţa publicului larg. Şi, ca şi când n-ar fi fost suficient, mobilitatea globală a capitalului a creat exact mediul propice pentru a da greutate ameninţărilor angajatorilor de a elimina sindicatele şi sindicaliştii, mai ales în sectorul privat.
Astfel că sindicate dintre cele mai viabile, chiar puternice în trecut, s-au prăbuşit. United Auto Workers (UAW), sindicatul lucrătorilor din sectorul auto, are mai puţin de o treime din numărul de membri pe care-i avea în perioada sa de glorie. Acoperirea sa în segmente de bază cum ar fi cel al asamblării de vehicule scade de la o zi la alta. Nu mai există un sindicat al angajaţilor din industria cauciucului. El a fost absorbit de sindicatul oţelarilor (USWA), el însuşi în declin, după ce o grevă nereuşită i-a lăsat pe membrii sindicatului din industria cauciucului învinşi şi faliţi. Şi lista continuă.
Răspunsul sindicatelor la asaltul de care vorbeam este lent, lipsit de imaginaţie şi în esenţă ineficient. Propriile greşeli – scandaluri de corupţie, parohialism de toate felurile, greve prost planificate, urmărirea propriilor interese şi multe altele – nu ajută nici ele cauza.
Să ne aşteptăm la o schimbare majoră?
Cu alte cuvinte, “fermentul” atât de discutat în AFL-CIO să fie semnul că schimbările atât de necesare sunt pe punctul de a se produce şi că soarta sindicatelor va începe să se schimbe? Un singur cuvânt: Nu.
În primul rând, propunerile de “reformă” care sunt analizate în acest moment nu ating aproape deloc problema modului în care opoziţia angajatorilor poate fi înfrântă. Mai mult, aceste măsuri nu ţin seama sau subestimează celelalte tendinţe de “încălzire globală” care topesc pur şi simplu organizaţiile sindicale ale secolului XX într-un ritm atât de rapid.
Da, spun reformatorii, lumea s-a schimbat mult, iar AFL-CIO prea puţin. Dar acesta nu este decât un simptom. În general, sindicatele care alcătuiesc confederaţia nu s-au schimbat foarte mult deoarece fie nu au observat, fie nu au dat importanţă măsurii în care condiţiile economice, politice şi sociale de astăzi diferă de cele ale perioadei în care s-au născut sindicatele. Lumea a devenit digitală, dar sindicatele continuă să vândă produse analogice.
Această trăsătură a fost destul de evidentă în conferinţa “Sindicatele la răscruce”, organizată în New York în decembrie anul trecut, sponsorizată de Centrul de Resurse Umane al Queens College şi de publicaţia sa trimestrială, New Labor Forum. Vorbitorii au inclus toată crema liderilor sindicali de “orientare nouă”, cercetători, cadre didactice şi jurnalişti ataşaţi cauzei sindicale. Dar unul singur, activistul şi editorialistul cotidianului New York Daily News, Juan Gonzales, a recunoscut că “nu avem o analiză şi nu avem o viziune clară a ceea ce oferim.” Nici măcar unul dintre ceilalţi vorbitori nu s-a întrebat, aşa cum a făcut-o Gonzales, dacă “a reprezenta mişcarea sindicală în inima celui mai mare imperiu din istorie” mai înseamnă acelaşi lucru ca în trecut.
Evident, toată lumea conştientizează ameninţarea globalizării şi mărimea, puterea şi influenţa corporaţiilor antisindicale cum este Wal-Mart – dar nu prea se merge mai departe de atât. Schema principală – “şefii răi, sindicaliştii buni” – nu diferă prea mult de cea folosită de sindicate cel puţin din anii ’30 încoace. De parcă New Deal ar fi fost începutul şi sfârşitul progresului omenirii.
Să ne gândim doar la faptul că organizaţiile sindicale încă mai insistă pe ideea că sindicatele sunt esenţiale pentru sprijinirea clasei de mijloc americane. Cu riscul de a fi nepoliticoşi, nu cumva e o mare fixaţie a sindicatelor? Nu mai există nimeni, nici măcar angajatori, care să conteste faptul că sindicatele au avut un rol major în crearea clasei de mijloc, aşa cum e ea înţeleasă astăzi. Dar este foarte clar că sindicatele nu mai susţin clasa de mijloc în 2005. Şi nu mai fac acest lucru de ceva vreme.
Dacă a face parte din clasa de mijloc are vreo legătură cu a deţine diverse bunuri – maşini, case, bărci, telefoane mobile, mese la restaurant, bani de taxe şcolare, călătorii în străinătate, televizoare cu ecran mare, computere -, există zeci de milioane de angajaţi americani care nu fac parte din sindicate şi care totuşi deţin numeroase astfel de lucruri. (Numeroşi alţii, desigur, nu le au; dimpotrivă, sunt săraci lipiţi. Dar la fel se întâmpla în perioada de vârf a sindicatelor.)
Aşadar, dacă milioane şi milioane de lucrători deţin o grămadă de lucruri şi dacă sindicatele au scăzut până la a reprezenta un procent de o singură cifră din totalul angajaţilor din sectorul privat, atunci cum obţin toţi aceşti muncitori bunurile pe care le deţin? Bună întrebare. Să notăm câteva dintre posibilităţi:
* Îndatorare personală masivă. Întrebare ipotetică: dacă muncitorii la una din fabricile General Motors din Flint, Michigan ar fi avut în 1935 carduri VISA în buzunar, ar fi făcut grevă 44 de zile la rând? Ar fi avut nevoie să facă acest lucru? S-ar fi simţit prea îndatoraţi ca să-şi asume un astfel de risc?
* Mai multă muncă, mai puţin timp liber. SUA se situează pe una din poziţiile fruntaşe între statele industrializate din punctul de vedere al numărului de ore de muncă. Corespondentul actual al lui Ozzie Nelson din faimosul sitcom TV al anilor ’50 munceşte mult peste 40 de ore pe săptămână şi adesea are nu doar o singură slujbă. Harriet are şi ea o slujbă sau chiar două. La fel David şi Ricky.
* Tehnologia şi productivitatea. Producţia de masă a devenit “de masă” într-o măsură şi în moduri la care nici nu se visa în anii 1930. Asta înseamnă că există mult mai multe lucruri pe care să le “deţii”.
* Producţia în volum mare, alături de exploatarea fără jenă a mâinii de lucru din lumea a treia au condus la scăderea preţurilor. Ceea ce înseamnă că tot mai multe bunuri sunt la dispoziţia chiar şi a celor cu venituri mici, dintre care mulţi le cumpără de la supermarketuri gen Wal-Mart. Standardul pentru bunurile deţinute a crescut dramatic. Comparaţi: în timp ce procentajul membrilor de sindicat este cel mai redus din ultima sută de ani, rata de cumpărare a locuinţelor este cea mai mare din istorie. Sau: la valori ale dolarului comparative, astăzi este nevoie de mai puţine ore de muncă pe zi pentru a plăti o maşină nouă decât erau necesare acum 20 sau 10 sau doi ani.
Schimbarea cantitativă s-a transformat într-una calitativă. Odată creată, clasa de mijloc se propagă de la sine. Spre exemplu: sunteţi proprietarul unei case. O schimbaţi pentru una cu o valoare mai mare, o dată sau de două ori. Valoarea casei pe care o deţineţi creşte. Astfel, puteţi împrumuta o sumă mai mari de bani. Rezultatul net este o economie de consum care se autogenerează – desigur, cu ajutorul important al publicităţii sau al altor stimuli deveniţi posibili datorită mijloacelor de comunicare în masă.
Nu este nici un dubiu că inegalitatea economică a crescut dramatic la rândul ei. Progresiştii consideră că cei care au mai puţin ca Bill Gates sau Ken Lay ar trebui să se simtă nedreptăţiţi şi să se revolte. Dar, aşa cum observa Thomas Frank şi mulţi alţii, de fapt nu se întâmplă aşa. (Un motiv pentru care muncitorii îşi pot concentra energia politică asupra subiectelor “sociale”, şi nu “economice” ar putea fi că bogăţia de resurse face ca acţiunea să fie “la îndemâna” oricui.)
Atunci cum rămâne cu sindicatele? În general, ele rămân uitate, greşit înţelese sau ignorate de muncitori. Este în special cazul sindicatelor care nu se concentrează pe organizarea muncitorilor de la baza “scării” economice a proprietăţii. (SEIU, spre lauda sa, se concentrează în special pe acest sector economic.)
Acum, poate cineva fi conştient de toate aceste lucruri şi în acelaşi timp pleda pentru ideea că un nou tip de sindicat – foarte posibil construit pe structura sindicală aşa cum arată ea astăzi – este mai necesar ca oricând? Absolut. Dar propunerile de reformă discutate în prezent sunt la un milion de ani-lumină de o astfel de perspectivă.
(Continuarea în numărul viitor)
