Continuare din numărul precedent
În numărul anterior vorbeam despre miza reformării sau, mai degrabă, adaptării Pactului de Stabilitate şi creştere economică. O adaptare la noile condiţii economice şi mai ales politice dintr-o Europă aflată la un punct de cotitură. Creştere economică extrem de lentă, şomaj ridicat şi cronicizat, mari companii care preferă investiţii în Asia datorită condiţiilor net mai favorabile, toate acestea i-au îndemnat pe politicienii europeni să decidă înlăturarea cămăşii de forţă reprezentată de Pactul care impunea restricţii dure privind disciplina bugetară.
Toată lumea şi mai ales pieţele financiare aşteaptă acum efectele acestei diluări masive a prevederilor Pactului, care probabil va afecta negativ cel puţin moneda euro. Politicienii susţin însă că aceasta este singura cale pentru reluarea unei creşteri economice robuste în zona euro, iar Jean-Claude Junker, primul ministru luxemburghez – un artizan al Pactului şi al reformării acestuia – se declară deosebit de satisfăcut de miracolul acestui acord ce părea imposibil ţinând cont de opoziţia care existase iniţial din partea statelor mici ca Olanda sau Austria. Acestea din urmă, la care se adăugă corul noilor state membre îngrijorate de perspectiva intrării într-o zonă monetară cu un risc sporit, presaseră până în ultimul moment menţinerea Pactului în forma iniţială.
Pentru statele mici, ca şi pentru noile state membre care se pregătesc să adopte moneda euro, avantajele ajustării Pactului sunt umbrite de riscurile pe care o mai slabă disciplină bugetară le-ar putea avea asupra inflaţiei şi cursului de schimb al euro. Deschiderea baierelor pungii, deşi ar putea da un impuls economiilor câtorva state europene, se poate repercuta negativ pe termen mediu, prin creşterea ratelor dobânzii, inflaţie şi deprecierea monedei euro. În aceste condiţii, fostele state comuniste care au aderat recent la Uniune şi care s-au confruntat nu demult cu perioade de inflaţie galopantă nu sunt dispuse să dea un cec în alb actualelor guverne ale Italiei, Franţei sau Germaniei care doresc să folosească finanţele publice ca un instrument de stimulare economică şi de atragere a bunăvoinţei electoratului în vederea alegerilor de anul viitor. În ciuda opoziţiei lor însă, noile state membre au fost nevoite să accepte compromisul, după ce toată lumea a căzut de acord să menţină limita de 3% pentru deficitul bugetar şi după ce unele dintre ele au primit câteva promisiuni în schimbul unei poziţii mai flexibile faţă de reformarea Pactului. Polonia, în principal, care o dată cu aderarea la Uniune a devenit un negociator foarte abil, a primit asigurări că va fi sprijinită în demersurile sale din ce în ce mai precipitate pentru adoptarea monedei unice. Trebuie spus în paranteză că Polonia ameninţase la un moment dat cu adoptarea unilaterală a euro, ceea ce nu i-ar fi oferit avantajul participării la luarea deciziilor de politică monetară, dar i-ar fi permis să profite de un comerţ mai facil în zona euro. Promisiunea miniştrilor de finanţe europeni pare însă să fi demotivat această iniţiativă curajoasă a Varşoviei.
Pentru România, perspectiva adoptării monedei unice este atât de îndepărtată încât, pentru moment, soarta Pactului de stabilitate şi creştere este nerelevantă pentru piaţa financiară românească. Nici măcar liberalizarea contului de capital, care teoretic ar fi trebuit să producă oarecare mişcări pe piaţă, nu s-a lăsat cu consecinţe semnificative. Finanţele româneşti funcţionează încă după o logică proprie care rămâne cvasi-insensibilă la evenimentele de pe scena europeană. Să sperăm totuşi că recenta semnare a Tratatului de aderare va aduce mult-aşteptatul val de investiţii europene şi că o dată cu fluxurile de capital se vor face simţite şi impulsurile zonei euro. Cu o economie în creştere şi cu o monedă stabilă – în cazul în care leul greu îşi va dovedi virtuţile mult-aşteptate – România va putea fi mai uşor racordată la schimburile europene, va putea să se articuleze mai bine la pieţele financiare europene şi, ca urmare, şefii marilor concerne care acum cochetează cu China ar putea să realizeze că România oferă cel puţin aceleaşi avantaje din punct de vedere investiţional. Vom vedea însă până atunci ce va mai rămâne din Pactul de stabilitate şi creştere economică.(A.C.)
