Mai 2005, un oraş din Asia Centrală, Andijan, ajunge pe prima pagină a presei scrise şi în jurnalele televiziunilor din întreaga lume în urma unui adevărat masacru. Forţele de securitate, coordonate direct de preşedintele Islam Karimov, au intervenit după ce un grup de militanţi a atacat în noaptea de 13 spre 14 mai o unitate militară şi o închisoare de unde au eliberat 23 de lideri ai rezistenţei islamiste şi 2000 de simpatizanţi.
O revoltă reprimată în stil asiatic
Atacul s-a transformat foarte repede într-o adevărată revoltă populară după ce localnicii au ieşit a doua zi în stradă şi s-au alăturat insurgenţilor formulând, de această dată, revendicări sociale, economice şi politice.
Reacţia şefului statului a fost promptă: armata a înconjurat oraşul, a angajat negocieri cu rebelii până la lăsarea serii şi a deschis focul asupra mulţimii. Potrivit informaţiilor localnicilor – nu au fost acceptaţi ziarişti străini sau diplomaţi acreditaţi în Uzbekistan -, militarii au deschis focul şi au tras la întâmplare, fără a ţine seama de identitatea victimelor. I-au ucis şi pe poliţiştii luaţi ostatici de rebeli. Nimeni nu ştie câţi oameni au murit la Andijan, probabil în jur de 1000. Sute de localnici au fugit dincolo de frontieră, în Kârghâztan, iar mulţi dintre ei aveau răni produse prin împuşcare. După ce a pus capăt rebeliunii, într-o manieră care aduce aminte de Evul Mediu sau de trecutul său sovietic, preşedintele Karimov a revenit în capitală, nu înainte de a ordona o carantină politică a oraşului şi a împrejurimilor sale.
Deşi par simple, evenimentele din Uzbekistan sunt urmarea firească a unei situaţii geopolitice extrem de complicate. Uzbekistanul, o ţară de mărimea Elveţiei, cu 26 de milioane de oameni, se află la intersecţia unor mari forţe geopolitice, ecuaţie din care nu lipsesc aspectele strategice, economice, etnice, religioase, ideologice.
Din punct de vedere geografic, Uzbekistanul moşteneşte aceeaşi dilemă a fostelor republici sovietice: un decupaj teritorial arbitrar, care stă la originea multor probleme şi potenţiale crize. Uzbekistanul este unul din riveranii nodului geopolitic al Asiei Centrale – Valea Fergana – o suprafaţă de peste 20.000 de kilometri pătraţi, delimitată de lanţurile muntoase Pamir şi Tien Shan, în mod tradiţional locul deexpansiune a Rusiei spre sud-vest, a Imperiului Britanic spre Rusia sau a invaziilor asiatice spre Europa. În anii ’90, după retragerea sovietică din Afganistan, Valea Fergana a devenit ţinta strategică a talibanilor şi apoi poarta de intrare a islamismului radical în spaţiul fostei Uniuni Sovietice.
Azi, deşi majoritatea populaţiei de 7 milioane de oameni din Valea Fergana este uzbekă, există o prezenţă semnificativă tadjikă şi kârghâză. O altă populaţie – turcii meşkeţi – a preferat să plece din Valea Fergana în urma luptelor interetnice declanşate în 1989.
Ameninţarea islamistă
Tot în 1989 a luat fiinţă Mişcarea Islamică din Uzbekistan, coagulare a formaţiunilor şi grupărilor care militează pentru formarea unui stat islamic în Uzbekistan şi în Valea Fergana. Islamismul radical nu e o invenţie nouă, exista şi în perioada sovietică, dar era puternic reprimat. Nu este un secret că analiştii Kremlinului considerau islamismul radical drept cea mai mare ameninţare strategică la adresa Uniunii Sovietice, în Asia Centrală. Mişcarea Islamică din Uzbekistan a avut relaţii foarte strânse cu talibanii, mulţi dintre membrii săi au fost antrenaţi în Afganistan, în perioada regimului fundamentalist, iar în prezent are baze militare solide în zone muntoase, greu accesibile, în apropierea graniţelor cu Afganistanul şi China. MIU a organizat în anii trecuţi numeroase atentate, asasinate şi chiar lupte de stradă cu forţele guvernamentale, iar mulţi experţi consideră că are legături cu “internaţionala terorii”, Al Qaeda.
Mişcarea Islamică din Uzbekistan a găsit un teren fertil în fosta republică sovietică, dar şi în întreaga regiune. Populaţia locală din Valea Fergana simpatizează cu o mişcare ideologică şi religioasă – Akramia – apărută la începutul anilor ’90 şi care militează pentru crearea unui stat islamist în fostele republici sovietice riverane Văii Fergana. Ideologul mişcării este Akram Tahir Iuldaşev care, în lucrarea “Imonga Iyul” – Calea Credinţei -, contestă orice formă de organizare administrativă sau politică din lume şi recunoaşte doar supremaţia lui Allah nu şi rolul Profetului, aşa cum fac alte curente ale Islamului. Akramia ignoră legile, relaţiile de familie şi recunoaşte doar supunerea indivizilor în faţa liderilor religioşi. Akramia are legături strânse cu o altă formaţiune, de această dată declarat teroristă – Hizb ut-Tahrir – şi de orientare sunnită.
Liderul organizaţiei, Akram Iuldaşev, a fost condamnat de procuratura din Andijan, în aprilie 1998, la doi ani şi şase luni de închisoare pentru deţinere de narcotice. Akram a fost eliberat însă la sfârşitul anului în urma unei amnistii generale. După incidentele din februarie 1999, de la Taşkent, Akram a fost condamnat, în contumacie, la 17 ani de închisoare. Printre capetele de acuzare s-a aflat şi intenţia liderului organizaţiei Akramia de a institui Califatul, statul islamist.
Akramia, care a început în 1992 să difuzeze cartea liderului său în întreaga Vale Fergana, a lansat şi o mişcare de influenţare economică. A pus la punct o reţea de mici afaceri care aduc populaţiei locale profituri din cultivarea bumbacului şi din comerţul cu mătase. Susţinerea economică a populaţiei din Valea Fergana i-au adus organizaţiei Akramia simpatia a zeci de mii de oameni lipsiţi de educaţie, de orizont politic, devotaţi trup şi suflet celor care le asigură traiul zilnic şi le oferă o ideologie simplă, accesibilă.
Înainte de a deveni liderul organizaţiei Akramia, Akram Iuldaşev a fost membru al Partidului Islamist al Eliberării, Hizb ut-Tahrir al-Islami, organizaţie politico-religioasă creată încă din 1953, la Ierusalim. În 1977, liderul grupării a devenit palestinianul Abdul Kadim Zallum, născut în 1925, în Iordania.
Un lider sovietic, aliatul Statelor Unite
Principalul actor, însă, al crizei din Uzbekistan este preşedintele Islam Karimov. Devenit lider al Uzbekistanului în 1989, Karimov este unul dintre ultimii conducători ai erei sovietice aflat încă la putere. Karimov este acuzat de falsificarea alegerilor, de organizarea de referendumuri măsluite, represiune şi chiar torturarea adversarilor politici. Şi totuşi Karimov a devenit unul dintre aliaţii importanţi ai Statelor Unite după ce a acceptat prezenţa militarilor americani pe teritoriul ţării sale şi lansarea de operaţiuni militare, în cadrul războiului din Afganistan. Azi, Uzbekistanul este una dintre cele mai importante baze militare americane din Asia Centrală.
Statele Unite, care au cerut reţinere din partea ambelor părţi implicate în ciocnirile din Andijan, se confruntă cu o dilemă importantă: îl sprijină în continuare pe Karimov, în ciuda trecutului său, sau acceptă o schimbare de regim, care însă nu ar fi o revoluţie portocalie, ci una verde, islamistă. Situaţia din Uzbekistan este urmărită îndeaproape şi de Rusia şi China. În plus, este firească o întrebare: există o legătură între anunţarea ieşirii Uzbekistanului din GUUAM, organizaţie patronată de Statele Unite, şi recentele evenimente? Tragedia din Valea Fergana nu este un eveniment izolat, într-o lume uitată de timp, ci face parte dintr-o competiţie geopolitică în derulare.
Publicat în : Politica externa de la numărul 26
