Analizând atent comportamentul, din ultimii ani, al Marilor Puteri în arena internaţională putem trage concluzia tristă că acţiunile organizaţiilor teroriste şi-au atins scopul, reuşind să-i sperie pe mai-marii lumii în aşa măsură încât în numele luptei împotriva terorismului se renunţă la principii şi valori morale, se sacrifică naţiuni, se ignoră normele de conduită statuate de dreptul internaţional şi se acţionează cu gesturi reflexe, mai importantă fiind depăşirea prezentului imediat decât planificarea viitorului.
Acesta este şi cazul reprimării sângeroase de către forţele guvernamentale uzbece a revoltei populaţiei din Valea Fergana, eveniment în legătură cu care Marile Puteri, cu interese în zonă, au preferat să păstreze o tăcere suspectă. Strategia dictatorului Islam Karimov, de a da vina pe organizaţiile teroriste islamice, a dat roade atât în interiorul ţării, unde a inhibat sprijinul restului populaţiei pentru mişcarea revoluţionară, cât şi în exterior. A fost suficient ca preşedintele uzbec să fluture steagul verde al “islamiştilor” prin faţa administraţiei americane sau a celei ruse pentru ca acestea să-şi modereze reacţiile. S-a pierdut astfel o bună oportunitate de a schimba în bine viaţa acestei naţiuni central-asiatice.
De ce ţin Statele Unite în braţe regimul Karimov
Statele Unite au stabilit relaţii diplomatice cu Uzbekistanul încă de la începutul anilor `90, ceea ce i-a determinat pe mulţi uzbeci să spere că cel mai puternic şi democratic stat din lume va instaura democraţia şi în ţara lor. Dacă administraţia Clinton a făcut numeroase presiuni asupra regimului Karimov, privind îmbunătăţirea situaţiei drepturilor omului şi începerea reformelor economice, rezultatele fiind însă nule, după atacurile din 11 septembrie Washingtonul a schimbat radical această optică, peste noapte Uzbekistanul transformându-se într-un aliat strategic în lupta împotriva terorismului. În martie 2002 preşedintele Karimov a fost invitat chiar la Casa Albă unde a semnat un parteneriat strategic cu Statele Unite, acestea din urmă închizând ochii la abuzurile dictatorului uzbec în schimbul colaborării sale în îndepărtarea regimului taliban din Afganistan. În timp ce Departamentul de Stat american continua să tragă, destul de rar şi neconvingător, semnale de alarmă privind respectivele abuzuri, Departamentul Apărării, prin vocea lui Donald Rumsfeld, ridica în slăvi, în februarie 2004, colaborarea cu regimul Karimov, “un aliat strategic al coaliţiei antiteroriste”, lăsând impresia în rândul populaţiei musulmane din această ţară, dar şi din alte state arabe că Statele Unite sunt de acord cu persecutarea musulmanilor de către autorităţile uzbece.
Motivaţiile unei astfel de politici americane pot fi identificate la mai multe niveluri. Fără îndoială că accesul la rezervele de petrol şi gaz ale Uzbekistanului, autosuficient în sectorul energetic, tentează administraţia Bush la fel cum tentează accesul, prin intermediul acestui stat, la zona Mării Caspice.
Pe de altă parte, din punct de vedere militar-strategic, Uzbekistanul, prin frontiera sa comună cu Afganistanul şi poziţia geografică în Asia Centrală, reprezintă un stat-cheie în proiectarea puterii Statelor Unite asupra respectivei regiuni. Începând cu 2001 şi până în prezent, SUA au plătit guvernului uzbec în jur de 15 milioane USD drept chirie pentru utilizarea bazei aeriene de la Karshi-Khanabad, cunoscută şi sub numele de K2, de către forţele operative speciale americane, unităţile de recunoaştere şi culegere de informaţii şi unităţile de sprijin logistic aerian. Alte fonduri au fost alocate pentru utilizarea unei baze de antrenament la Chirchik şi a altor două baze la Termez şi Tuzel.
Pe lângă sprijinul financiar al acestui regim autocratic şi corupt, care a totalizat în 2004 peste 50 milioane USD, diferite agenţii guvernamentale americane, printre care şi Pentagonul, au furnizat instituţiilor uzbece care activează în domeniul apărării şi securităţii servicii privind instruirea personalului în acţiuni antiteroriste. Potrivit unor observatori, una dintre unităţile speciale ale Ministerului de Interne uzbec, ai cărei ofiţeri au fost instruiţi în 2004 în Louisiana, pe teritoriu american, a fost prezentă şi a participat la reprimarea violentă a manifestanţilor din oraşul Andijan.
Unii analişti chiar afirmă că, pe lângă interesul economic şi militar-strategic, Statele Unite ar avea şi un interes mult mai cinic privind obţinerea unor informaţii vitale prin metode coercitive de interogare care pe teritoriul american sunt considerate ilegale şi care violează normele internaţionale ale drepturilor omului. Potrivit unei anchete a ziarului “New York Times”, Uzbekistanul a fost folosit ca o “cameră de tortură”, numeroşi suspecţi islamici radicali şi prizonieri fiind trecuţi din custodia americană în cea a autorităţilor uzbece pentru interogatorii, deşi se ştiau numeroasele sesizări privind metodele de tortură sistematică aplicate de acestea din urmă în astfel de cazuri.
În aceste momente, în care Pentagonul desfăşoară un program de repoziţionare a forţelor americane din străinătate, beneficiile strategice şi geopolitice pe care le prezintă Uzbekistanul par a cântări mai mult pentru administraţia Bush decât orice mişcare sau proces de democratizare a acestei ţări.
Rusia, la fel de vinovată
Preocupările Rusiei privind evoluţiile din Uzbekistan au în vedere nu doar încercarea de limitare a pătrunderii în zonă a Statelor Unite, dar şi subminarea procesului de consolidare a prezenţei militare americane în ceea ce Moscova consideră o sferă de influenţă tradiţională. Interesele economice şi geopolitice ale Rusiei în ceea ce priveşte această ţară- sunt similare cu cele ale Statelor Unite, însă tocmai din această cauză sunt şi profund competitive.
La fel ca administraţia Bush, Kremlinul a dezvoltat în relaţiile sale cu preşedintele Karimov o politică tolerantă, considerând că menţinerea status-quo-lui şi a stabilităţii regimului uzbec este singura garanţie împotriva potenţialului regiunii de a se transforma într-o arie de lansare a acţiunilor islamiştilor radicali împotriva teritoriului controlat de Moscova şi a intereselor acesteia în zonă. A fost suficient pentru Putin ca, în cadrul unei convorbiri telefonice cu Karimov, acesta să catalogheze manifestaţiile din Andijan drept provocări teroriste, pentru ca autorităţile ruse să aprecieze incidentul sângeros drept o reacţie de reprimare a unei acţiuni de tip taliban. În opinia preşedintelui rus, înlăturarea lui Karimov ar crea un vacuum de putere care ar fi exploatat de organizaţiile teroriste în condiţiile în care nu există forţe politice apte de a prelua controlul ţării.
Însă tocmai această atitudine tolerantă a Marilor Puteri faţă de abuzurile regimului Karimov se poate dovedi dezastruoasă pe termen lung deoarece îi oferă acestuia sprijinul politic pentru continuarea acţiunilor opresive care pot trezi resentimentele populaţiei alimentând revoltele şi oferind organizaţiilor teroriste noi baze de recrutare şi motivaţii în plus pentru a acţiona împotriva intereselor americane şi ruse. Datorită jocului Marilor Puteri, care preferă stabilitatea garantată de regimul Karimov oricărei alte variante, chiar dacă aceasta presupune ignorarea abuzurilor, corupţiei sau a acţiunilor sângeroase întreprinse împotriva propriei naţiuni, democratizarea Uzbekistanului a devenit o victimă colaterală într-un război în care cei mici nu au nici un cuvânt de spus.(R. M.)
Publicat în : Politica externa de la numărul 27
