Pentru prima oară în istorie, unităţi militare din Rusia şi China au participat la manevre comune. “Peace Mission 2005”, un program complex care a durat opt zile, a implicat exerciţii terestre, aeriene şi navale atât pe teritoriul Rusiei, cât şi al Chinei.
La manevre au luat parte 10.000 de soldaţi, dar implicaţiile exerciţiilor merg dincolo de numărul militarilor sau de scenariile folosite pentru a le testa abilităţile. “Peace Mission 2005” a fost în primul rând un puternic semnal politic: deşi ambele state au insistat asupra caracterului normal al manevrelor şi mai ales asupra ideii că ele se înscriu în “eforturile internaţionale de combatere a terorismului”, toţi geopoliticienii şi militarii au înţeles obiectivul real al aplicaţiei – Rusia şi China sunt nemulţumite de supremaţia Statelor Unite, contestă actuala configuraţie a sistemului internaţional şi încearcă să construiască un răspuns comun.
Apărare sau descurajare?
Ministrul chinez de externe, Li Zhaoxing, a declarat că manevrele comune ruso-chineze nu sunt îndreptate împotriva altor ţări, dar Statele Unite, neinvitate să participe cu observatori, au înţeles mesajul. Dincolo de articolele de presă, strategii de la Pentagon şi din think tank-urile americane consideră că provocarea de securitate a Americii pe termen lung nu este terorismul internaţional, ci răspunsul la ascensiunea Chinei ca mare putere.
Unul dintre cele mai mari semne de întrebare legat de manevrele comune ruso-chineze a fost utilizarea unor sisteme de armament despre care cu greu s-ar putea crede că pot fi utilizate în lupta antiteroristă, bombardierul rusesc Tu-22M, capabil să lanseze armament nuclear, şi Tu-95 “Bear”, un bombardier intercontinental construit pentru a ataca obiective de pe teritoriul Statelor Unite. Washingtonul este îngrijorat că Rusia ar putea renunţa la limitarea transferurilor de armament către China şi ar putea decide să vândă sisteme care ar putea pune în discuţie supremaţia militară americană în Strâmtoarea Taiwan. China a mai încercat să cumpere bombardiere Tu-22M în 1993-1994, dar negocierile nu au fost finalizate deşi serviciile de informaţii americane au apreciat că este posibil ca aviaţia chineză să fi obţinut deja patru aparate de acest tip. Cu o rază de acţiune de 4000 de kilometri, Tu-22M este arma necesară Beijingului pentru a-şi proiecta forţa în Strâmtoarea Taiwan sau Marea Chinei de Sud. După criza din Strâmtoarea Taiwan, din 1996, când Statele Unite au trimis în zonă două portavioane cu grupările aero-navale aferente pentru a semnala Chinei că respectă parteneriatul militar cu Taiwanul, în ultimii ani, China a achiziţionat sisteme de armament care i-ar putea permite să contrabalanseze forţa Americii. Este vorba despre cele două distrugătoare de construcţie sovietică din clasa Sovremenâi care au crescut capacităţile marinei, dar au permis Chinei şi asimilarea unor tehnologii militare moderne: de la sistemele de ghidare pentru rachetele navă-aer până la rachetele supersonice antinavă SS-N-22 SUNBURN, ambele capabile să pună probleme americanilor.
China a negociat multă vreme cu Rusia şi alte state europene achiziţionarea unui portavion. Un constructor spaniol a propus Chinei un portavion de 23.000 de tone, iar Franţa a vrut chiar să cedeze gratis portavionul Clemenceau în schimbul unor contracte de reechipare electronică a navei. Ambele proiecte au eşuat. În cele din urmă, China a reuşit să cumpere trei portavioane de construcţie sovietică: Minsk, Kiev şi Variag. Primele două, fără sistemele electronice sau de armament, au ajuns ceea ce au promis chinezii – parcuri plutitoare de distracţie. Cel de-al treilea, nefinalizat, a fost vopsit recent în culorile marinei militare a Chinei.
Planuri pentru viitor
Strategia militară a Chinei constă din asigurarea capacităţilor aero-navale în zona limitrofă până în 2000-2003, ceea ce în terminologia americană este numită green-water capability, iar până în 2010 trecerea la blue-water capability, altfel spus la capacitatea de a-şi proiecta aero-naval forţa în Pacificul de Vest. Această ultimă variantă ar aduce China în competiţie directă cu Statele Unite. Dorinţa Chinei de a dispune de o flotă modernă s-a lovit până acum de trei mari probleme: lipsa fondurilor şi a tehnologiei, concentrarea asupra dobândirii capacităţilor militare necesare în proximitatea teritoriului şi influenţa sovietică în ceea ce priveşte doctrina militară, strategia şi tactica.
Ultimele liste de cumpărături ale Armatei Populare de Eliberare indică intenţiile Chinei de a dobândi capacităţi militare serioase la orizontul anului 2010. Programul de achiziţii este dublat de unul propriu de dezvoltare a tehnologiilor militare la care, altfel, China nu ar avea acces. Recent, a fost semnalat în apele Mării Chinei de Sud un submarin necunoscut care ar dispune de tehnologie stealth şi de sisteme de propulsie ultramoderne. Este posibil să fie celebrul proiect 094 despre care se crede că ar putea fi dotat cu 16 rachete nucleare DF 31, capabile să lovească teritoriul Statelor Unite.
Noi aliaţi?
Problemele militare sunt dublate de cele politice. Pentru Rusia, manevrele militare comune cu China permit transmiterea la Washington a unui mesaj clar: Moscova nu mai acceptă ingerinţa Statelor Unite în zona sa de interes geopolitic – altfel spus, în spaţiul ex-sovietic – nici prin prezenţa bazelor militare, nici prin susţinerea “revoluţiilor portocalii”. Prezenţa militarilor americani în Asia Centrală nu este nici pe placul Chinei. Ambele ţări doresc plecarea militarilor americani din Uzbekistan, de exemplu. Următoarea republică ex-sovietică ameninţată de valul revoluţiei portocalii ar putea fi Kazahstan, unde vor avea loc alegeri parlamentare în decembrie.
Apropierea militară a Chinei de Rusia pune probleme şi pentru Japonia, Coreea de Sud şi Taiwan. Nici India nu poate rămâne indiferentă. Rivale în perioada Războiului Rece, China şi Japonia ar putea crea o alianţă cu implicaţii geopolitice deosebite. Pe termen scurt, cele două mari puteri regionale au nevoie una de alta pentru a contracara dominarea sistemului internaţional de unica superputere globală a momentului. Pe termen lung, China şi Rusia au interese diferite, de la teritorii, pe care Moscova le-a alipit după al doilea război mondial şi pe care Beijingul le consideră ale sale, la resurse, pe care Siberia rusească le are, iar China nu.
Implicaţiile manevrelor militare comune se referă şi la situaţia socială şi la stabilitatea celor doi mamuţi ex-comunişti. În ambele state, militarii constituie o clasă aparte care – nu-i aşa? – nu-şi poate justifica existenţa, privilegiile şi impactul în societate decât prin existenţa unei ameninţări externe.
Manevrele “Peace Mission 2005” nu au fost decât un joc, dar un joc despre putere. 10.000 de soldaţi şi câteva bombardiere, fie ele şi intercontinentale, nu înseamnă mare lucru. Crearea unei alianţe între Rusia şi China modifică însă balanţa de putere în Pacificul de Nord, dar şi la scară globală. Răspunsul îl vom afla, poate, undeva în jurul anului 2010 când China va fi pregătită să ridice problema reunificării cu Taiwanul. Spre deosebire de testul din 1996, la acel moment China va fi pregătită pentru o confruntare cu Statele Unite.
Publicat în : Politica externa de la numărul 29
