Interviu cu Leon Volovici – cercetător în cadrul Institutului de Iudaism Contemporan al Universităţii Ebraice din Ierusalim
Cum a primit societatea israeliană planul de dezangajare unilaterală al premierului Ariel Sharon?
Atât clasa politică, dar şi societatea s-au aflat în faţa unui test dificil. Nimeni nu poate să ştie dacă, în timp, acest plan va provoca sau nu rupturi ireparabile. Nu sunt observator străin, sunt implicat: aşa cum unii consideră că este o decizie foarte importantă şi foarte necesară, tot aşa alţii cred că măsura este catastrofală. Totuşi aş putea spune că întreaga societate este implicată, poate că nu în mod egal, dar e o probă extrem de dură, cu foarte mari riscuri şi dificultăţi. Din punctul meu de vedere, această retragere este absolut necesară, pentru că ea încearcă să repare, ce-i drept, cu mare întârziere, greşeli catastrofale ale guvernelor anterioare, inclusiv ale actualului prim-ministru, care este unul dintre actorii principali ai acestui program de aşezare în teritoriile palestiniene ocupate după războiul din 1967 şi, mai ales, de construire de aşezări în inima populaţiei palestiniene, făcând, practic, imposibilă orice rezolvare a conflictului. Mai mult, aceste operaţiuni au dus şi la escaladarea terorismului, creând o situaţie care în nici un caz nu putea fi acceptată pe plan internaţional. Deci a fost un proces care are explicaţiile lui legate de crearea acestor teritorii, dar a adus atât societatea israeliană, cât şi conflictul din zonă într-un impas îngrozitor. Ariel Sharon are meritul că şi-a dat seama la un moment dat şi a încercat să rezolve, dacă se mai poate, ceva, a încercat o ieşire din această situaţie printr-o retragere unilaterală, care are justificarea ei, deşi nu este soluţia cea mai fericită. Practic, astfel, nu se rezolvă în nici un caz conflictul, creează doar nişte condiţii pentru o posibilă rezolvare. Acţiunea a fost făcută extrem de târziu, într-un moment în care aceste aşezări s-au extins foarte mult şi, astfel, e de înţeles drama teribilă a israelienilor din acele teritorii. Ei sunt acolo, în unele cazuri, la cea de-a treia generaţie. Acolo a fost casa lor, s-au simţit în ţara lor, aşa cum o concepeau ei, în graniţele aşa cum le concepeau ei. Pe de altă parte, tot acest conflict din Orientul Mijlociu nu e o poveste cu buni şi răi, nu e o poveste cu soluţii simple – e un conflict extrem de dur şi complex, în care aş spune că dreptatea a fost când de o parte, când de cealaltă. Şi, dacă liderii politici israelieni spneau, în repetate rânduri, că nu au cu cine trata sau că nu au un partener credibil cu care poţi să faci pace, aveau dreptate, aceasta era situaţia. În acelaşi timp, acest impas creat prin absenţa unui partener viabil a facilitat acest proces de aşezare foarte adânc în inima populaţiei palestiniene, a generat această situaţie de blocaj total şi care trebuie neapărat rezolvată. Retragerea unilaterală, şi asta cred că în concepţia lui Sharon înseamnă că, de fapt, nici acum partea palestiniană nu este încă aptă, într-adevăr, pentru a face pace, pentru a recunoaşte Israelul şi soluţia a două state, ci repară o greşeală, cum spuneam catastrofală, creând într-un fel premisele pentru o posibilă înţelegere şi pentru rezolvare. Dacă rezolvarea aceasta va veni acum sau va veni în alte generaţii rămâne de văzut.
În contextul actual, cum puteţi comenta ipoteza formării unui stat palestinian cu capitala la Ierusalim, frecvent vehiculată în ultima vreme?
Cred că statul palestinian nu din punct de vedere al normelor de drept internaţional sau din punct de vedere formal există de fapt. Evident, în această formă, el a fost creat cu acordul Israelului. Faptul că, într-adevăr, nu are statut deplin de stat este şi pentru că partea palestiniană nu a dorit aceasta. Nimeni nu a fost mai aproape de crearea unui stat palestinian ca Yasser Arafat. Era evident pentru toată lumea că în momentul în care trebuia să o facă şi-a dat seama că nu este pregătit şi că, de fapt, nu doreşte să o facă, pentru că acest pas decisiv ar fi însemnat şi recunoaşterea Israelului – şi de aici porneşte eşecul acordurilor de la Oslo, pentru care el este principalul vinovat, după părerea mea, chiar dacă există şi o parte de vină venită din partea Israelului.
Deci cred că un stat palestinian, în mod normal, va fi – aşa poţi presupune scenarii apocaliptice şi foarte pesimiste -, dar, indiferent cât va mai dura conflictul, va fi un stat palestinian. În problema capitalei la Ierusalim, este o altă discuţie. Ierusalimul este capitala statului Israel şi nu a fost niciodată capitala altui stat. Această formulă arabă sigur pot să o înţeleg ca având valoare propagandistică. Pe de altă parte, în Ierusalim trăieşte o mare comunitate arabă palestiniană şi nu văd imposibilă stabilirea unei capitale în estul Ierusalimului sau undeva în apropiere. Şi, dacă ei vor spune că acolo este capitala, la Ierusalim, aşa cum Vaticanul este un stat în oraşul Roma, este posibil; dar, ca să repet şi eu formula spusă cu atâta uşurinţă “un stat palestinian cu capitala la Ierusalim” nu aş face-o, pentru că problema este mult mai complicată.
Anul acesta, în noiembrie, se împlinesc 10 ani de la asasinarea lui Yitzhak Rabin. Acordurile de la Oslo, în forma lor iniţială, au fost prea vizionare?
Într-o mare măsură s-au dovedit a fi destul de imprudente. Nu au avut în vedere pericolele şi variantele pesimiste.
Cum aţi putea sintetiza aceşti 10 ani în care, din 1995, înaintea asasinării lui Rabin, Sharon era unul dintre principalii oponenţi ai acordurilor de la Oslo, iar în 2005 este cel care aproape că pune în practică planurile de la Oslo, e drept, într-o altă variantă?
Cred că ceea ce a învăţat multă lume în urma acestor experienţe dure este că dreptatea nu poate fi un monopol nici al stângii şi nici al dreptei politice. Că uneori dreapta are dreptate sau alteori stânga, şi atunci, din cauza acestei separări stânga-dreapta situaţia este mult mai dificilă şi mai ambiguă, pentru că, evident, o rezolvare a conflictului şi, implicit, un acord cu palestinienii erau necesare. Aşa cum cerea stânga retragerea din teritorii, parţială sau totală, era şi este o condiţie necesară. În acelaşi timp, dreapta avea dreptate, pentru pesimismul ei, în sensul că ei susţineau vehement că nu poţi avea încredere în Arafat, pentru că semnează pacea cu tine şi apoi declanşează violenţe sau lasă pe alţii să le comită şi ar fi continuat toată propaganda anti-israeliană. Era evident pentru dreapta, nu pentru stânga, că, în acest caz, ar fi fost vorba despre o enormă înşelăciune şi că, de fapt, nu era o soluţie bună. Pe de altă parte, subliniez încă o dată, că vina nu o poartă niciodată o singură parte. Guvernele israeliene care au urmat, împinse şi de aceste mişcări de dreapta, au continuat să sprijine extinderea aşezărilor. Inclusiv Barak a făcut-o la un moment dat, şi Shimon Peres, fapte care ţin, de acum, de aşa-zisele păcate ale israelienilor. De aceea, oamenii preferă, într-un fel, o aplicare a ideologiei de stânga, de retragere, însă planul să fie aplicat de un lider politic de dreapta, pentru că, astfel, este mult mai prudent, mai încrezător în partener şi, când totul reuşeşte, lumea spune că, dacă cel de dreapta care este şi mai naţionalist şi mai neîncrezător în arabi, în liderii palestinieni, dacă ar realiza acest lucru înseamnă că aşa trebuie să fie. Nu-i de mirare că există mereu o majoritate care totuşi a sprijinit acest plan al lui Sharon. Cu Sharon s-a întâmplat ceva asemănător ca în cazul lui Charles de Gaulle. Când a venit la putere, de Gaulle a spus că Algeria – atunci se consuma acest conflict – va fi pe veci parte a Republicii Franceze şi o spunea cu toată fermitatea, în stilul lui emfatic. Însă la numai câteva luni după această declaraţie, Charles de Gaulle a anunţat retragerea totală din Algeria – şi totul s-a întâmplat în numai câteva luni. Deci vorbim despre acelaşi proces; trebuie să vină cineva, un lider politic de dreapta, care ştie că, de fapt, adevărul este de partea cealaltă – dar prudenţa şi atenţia trebuie să fie de partea noastră – care să poată pune în aplicare un plan, dacă este într-adevăr un om politic responsabil. Şi, spre surprinderea multora, inclusiv a mea, recunosc, Sharon a dovedit că are acea clarviziune politică şi, evident, cu toată sinceritatea, este decis să facă ceva. Dacă va reuşi sau nu, vom vorbi peste câteva luni.
Interviu realizat de Roxana Ionici
Istoricul Leon Volovici este conferenţiar-doctor, cercetător în cadrul Institutului de Iudaism Contemporan al Universităţii Ebraice din Ierusalim
Publicat în : Interviu de la numărul 29
