Agenda politică românească este dominată zilele acestea de obiectivul politic al introducerii sistemului parlamentar unicameral. Întrebarea logică este dacă iniţiativa merită efortul şi, dacă da, urmând care model?
Precondiţiile unicameralismului
Obiectivul instituirii unui Parlament monocameral îl are ca promotor pe actualul preşedinte fără însă ca acesta să deţină paternitatea iniţiativei. Societatea civilă prin diferite organizaţii neguvernamentale de profil, iar de curând (şi înaintea lui Traian Băsescu) liderul PSD Mircea Geoană au formulat necesitatea unei astfel de modificări constituţionale. Cititorii îşi vor fi amintind, de altfel, că în articole şi pamflete anterioare m-am arătat partizan al unicameralismului, dar sub mai multe precondiţii imperative.
Prima precondiţie vizează renunţarea la sistemul actual de alegeri pe listă. Una din cauzele principale ale subperformanţelor înregistrate de clasa politică românească în perioada de tranziţie rezidă în menţinerea unei formule electorale care nu promovează valoarea reală a candidaţilor, ci jocurile tipice de culise. Atunci când listele electorale ale unui partid sau ale unei coaliţii de partide sunt realizate prin aranjamente la centru şi repartizarea în teritoriu a candidaţilor privilegiaţi în funcţie de cota percepută de eligibilitate în acele circumscripţii, Parlamentul rezultat îşi pierde a priori din relevanţă şi eficienţă. Menirea fundamentală a unei adunări parlamentare în orice democraţie este reprezentarea electoratului. Cum însă să fie realizabil acest deziderat nobil (şi foarte bine remunerat), când adeseori candidaţii ajung pe liste în judeţe faţă de care nu au nici o legătură, nici de origine, nici de carieră, nici de afinitate? Se ajunge astfel la dezinteresul noilor aleşi, la scurt timp de la încheierea campaniei electorale şi a validării rezultatelor, întrucât oboseala acumulată în bătălia electorală din teritoriu trebuie compensată prin absenteism din circumscripţie şi indiferenţă. Ziua de vineri este dedicată de jure activităţii parlamentarilor în teritoriu. Invităm cititorii revistei să-şi viziteze alesul cu o problemă în regim de audienţă şi le ţinem pumnii strânşi pentru a avea norocul să-l întâlnească, darămite să-i capteze atenţia (sau interesul).
A doua precondiţie se referă la neadoptarea alternativei vehiculate de fosta opoziţie/actuala putere în perioada 2001-2004, anume aceea a votului nominal. Pentru evitarea aranjamentelor specifice actualei formule, varianta nominală pune accentul pe selectarea de către alegători a candidaţilor preferaţi din listele electorale propuse de formaţiunile politice. S-ar evita, în consecinţă, matematica poziţionării pe listă, dar ar risca să bulverseze electoratul confruntat cu aceleaşi liste enorme de candidaţi, pe care însă a avut atât de puţin timp să-i vadă diferenţiat în acţiune. Rata de hazard ar fi mult mai mare, alegătorii riscând să facă opţiuni aleatoare şi în necunoştinţă de cauză.
Modelul anglo-saxon
Condiţia imperativă a unei reforme de succes a sistemului parlamentar priveşte însă reformarea celui electoral în sens anglo-saxon. Astfel, sistemele electorale britanic şi american se prezintă drept cea mai bună soluţie de reprezentativitate, eficienţă şi responsabilitate întrucât sunt bazate pe competiţia dintre candidaţi într-o circumscripţie, nu pe liste. Modelul tradiţional anglo-saxon este mult mai aproape de cetăţeni fiindcă le propune acestora oameni, candidaţi identificabili şi angrenaţi pe cont propriu (indiferent de apartenenţa sau nu la un partid) în competiţia electorală, fapt care permite o mai bună evaluare atât a trecutului lor moral ca membri ai comunităţii, cât şi din punct de vedere al traseului lor politico-profesional.
Celebra Cameră a Comunelor (camera inferioară a Parlamentului britanic) constituie cel mai bun exemplu practic pentru ceea ce ar trebui să fie Legislativul nostru unicameral. Prin însăşi poziţionarea fizică, faţă în faţă, a puterii, respectiv a opoziţiei, se asigură ritmul şi tensiunea eficiente ce trebuie să caracterizeze un Parlament al cetăţenilor. Winston Churchill, MP, nu şi-ar fi permis nicicând să moţăie în Camera Comunelor sau să absenteze regulat şi fără motiv. Electoratul din circumscripţia sa nu ar fi putut fi minţit pentru încă un mandat, întrucât în viaţa politică britanică conceptul de responsabilitate (accountability) este unul viu, care îţi poate asigura mărirea sau rapida degradare politică.
Camera Comunelor numără 646 de parlamentari la o populaţie de 60.441.457 de locuitori, în timp ce Parlamentul României numără 469 de membri (dintre care 137 în Senat) la o populaţie de 21.698.181 de locuitori, conform recensământului din anul 2002. Calculul este simplu – la o populaţie aproximativ de trei ori mai mare, Marea Britanie are doar cu aproximativ o treime mai mulţi parlamentari decât România.
O ţară inundată, dar plină de parlamentari
Modelul parlamentar românesc nu este un unicat, ci urmează, ca de altfel în majoritatea parametrilor vieţii publice, pe cel francez. Bicameralismul francez va fi fost util perioadei de început a statului modern România, atunci când francofilia bazată pe ponderea Parisului în lume era alta. Modelul francez va fi servit cauzei existenţei reprezentative a României Mari (din perioada interbelică) tocmai pentru armonizarea şi accesul cât mai multor comunităţi etnice şi entităţi teritoriale nou-aparţinătoare de statul român.
În acest moment însă, bicameralismul reprezintă o mare pierdere de vreme (cât timp Camera Deputaţilor şi Senatul au practic aceleaşi prerogative, repetitive), o uriaşă gaură financiară şi o inacceptabilă raportare politică la un electorat ce priveşte nedumerit spectacolul dezgustător oferit de politicianismul sinecurist dâmboviţean. Căci finalmente ce leviere are de exemplu naţiunea română împărţită în circumscripţii judeţene faţă de parlamentarii care decid să părăsească partidul pe listele cărora au fost aleşi şi să-şi schimbe culoarea politică subit, conform intereselor personale? Nici unul, întrucât legislaţia actuală nu prevede pierderea calităţii de parlamentar pentru “traseiştii politici”. Ce mijloace are la dispoziţie alegătorul român faţă de partide din actuala configuraţie politică care decid să se transforme politic radical de la stânga la dreapta, deşi au fost votate pe o platformă politică diferită? Nu este vorba oare de înşelăciune politică, scăpată de sub control? Ce poate să facă faţă de starea de corupţie din sistemul administrativ al Parlamentului acolo unde secretarul general poate construi un luxos spaţiu de agrement subteran fără ştiinţa conducerii Camerei Deputaţilor, să conducă operaţiunile de amenajări defectuoase a aripii Senatului din Palatul Parlamentului şi să rămână în funcţie în pofida uriaşului scandal iscat?
Să privim însă agenda parlamentară din ultima lună, septembrie precedând firesc luna octombrie în care Comisia Europeană va da publicităţii raportul său anual în baza căruia se va judeca data aderării României la UE. Sunt clauzele de salvgardare în atenţia celor două Camere legislative? Sunt inundaţiile în atenţia parlamentarilor, care ar trebui să fie în teritoriu alături de votanţii lor năpăstuiţi?
Atenţia parlamentarilor români se focalizează însă pe modificările de statut care ar permite schimbarea şefiei celor două Camere. Rezultatul? Un spectacol grotesc şi interminabil de bădărănie şi vulgaritate pe bani publici.
Întrebări finale
Ştiaţi că premierul britanic vine săptămânal în Camera Comunelor să dea seama pentru activitatea guvernului sau că preşedintele american are tot o dată pe săptămână un discurs radiofonic pentru naţiune? Ştiaţi că modelul politic anglo-saxon evită duplicarea şi competiţia la cel mai înalt nivel fie prin rolul preeminent al şefului executivului (Marea Britanie, unde şeful statului, monarhul, are prerogative formale), fie prin contopirea celor două poziţii (SUA)?
Publicat în : Cover story de la numărul 30
