Subiectul alegerilor anticipate reprezintă o temă care s-a discutat şi s-a răsdiscutat de către analişti şi jurnalişti. Concluzia generală a fost că, din punct de vedere constituţional, preşedintele României nu are prerogative de “a forţa mâna” Parlamentului, atâta timp cât forul legislativ acceptă să susţină formula guvernamentală actuală.
Vom porni de la analiza implicaţiilor pe care le are natura dublă a funcţiei de prim-ministru şi de lider al unui partid/al coaliţiei de guvernare. Tom Gallagher şi Peter Mair explicau această tendinţă fie ca o dorinţă a partidelor de a extrage exclusiv beneficiile funcţiei guvernamentale deţinute de lider, fie ca un interes manifest de a influenţa politicile statului.
În primul caz, interesul coaliţiei de partide este unul exclusiv, şi anume de a-şi conserva cât mai bine poziţiile obţinute imediat după învestirea Guvernului, fără a mai urmări o lărgire a structurilor Executivului. În această situaţie, Guvernul vrea să funcţioneze pe modelul unei coaliţii minimale, care include doar acele partide ale căror mandate sunt esenţiale pentru constituirea majorităţii (de exemplu actualul Guvern).
În al doilea caz, şi anume cel legat de puterea de a influenţa politicile statului, singurul criteriu de formare a coaliţiei este “compatibilitatea” ideologică. Astfel, coaliţia va funcţiona pe baza apropierii ideologice dintre partide şi va avea tendinţa de a se concentra mai mult pe politici decât pe conservarea structurilor guvernamentale (de exemplu fostul Guvern PSD)
Din prisma analizei de mai sus, vom spune că subiectul alegerilor anticipate este mai degrabă o temă de lucru a Guvernului decât a preşedintelui şi invocarea ei de către reprezentanţii actualului Executiv reprezintă de fapt recunoaşterea unei vulnerabilităţi în capacitatea de negociere a unui partid sau coaliţii de a se menţine la guvernare atunci când nu se bucură de sprijinul unei majorităţi legislative stabile.
Să vedem cum ar putea evolua actuala coaliţie guvernamentală, pornind de la analiza caracteristicilor partidelor mici şi relaţiile pe care acestea le stabilesc cu partidele mari în interiorul coaliţiei.
Sartori vorbea despre “potenţialul de şantaj”/”de coaliţie” pe care-l deţin partidele mici în formarea guvernelor. Cel puţin până în campania electorală din 2004, UDMR s-a comportat ca o formaţiune politică reprezentând exclusiv interesele unei minorităţi. De cele mai multe ori, UDMR a venit din afara axei ideologice şi a rămas în exteriorul ei. Deşi pe anumite problematici, UDMR a reuşit, în timpul fostei guvernări, să influenţeze sau să faciliteze implementarea unor decizii politice, în cele mai multe cazuri, s-a comportat în primii ani de guvernare mai mult ca un “grup de presiune” decât ca un partid care sprijină guvernarea. Campania electorală din 2004 a găsit un altfel de UDMR, care, pentru prima dată, s-a prezentat ca un partid cu potenţial politic. Programul său electoral a inclus, alături de problematica specifică, elemente tematice generale, ceea ce l-a apropiat tot mai mult de specificul celorlalte partide aflate în competiţia politică. Poziţiile obţinute de UDMR în Guvern şi în structurile de la nivel local sunt revelatoare în acest sens.
Situaţia PC (PUR) este distinctă. PSD “a practicat” şi în mandatul trecut atragerea PC la guvernare, în condiţiile în care social-democraţii aveau o majoritate confortabilă. Explicaţia este simplă: un partid mare preferă să se înconjoare de partide mici, astfel încât nici un alt partid care tinde să-i ameninţe puterea să nu atragă de partea sa o parte sau toate partidele mici şi să răstoarne raportul de forţe din sistemul politic. În timpul guvernării PSD 2001-2004, PC a crescut tot mai mult, sprijinit fiind la nivel mediatic şi de trustul de presă al preşedintelui partidului, Dan Voiculescu. Împărţirea uniformă a mandatelor de o parte şi de alta a partidelor mari (PSD) sau a alianţelor politice (A.D.A) a condus la creşterea mizelor politice pentru partidele mici. Acesta este de fapt riscul la care un partid mare sau o alianţă politică se expune în momentul în care este constrânsă sau decide să cheme la guvernare un partid mic. Cu cât partidele mici sunt mai puţine şi scena politică tinde să se polarizeze tot mai mult, aceste partide “de buzunar” încep să aibă pretenţii tot mai mari şi ele sunt în principal legate de exercitarea puterii politice de pe poziţii-cheie de conducere. De aceea, în pragul alegerilor locale din iunie 2004, PSD a venit cu propunerea coborârii pragului electoral la 3%. Asigurarea intrării în Parlament a unor partide ca PNG, PNŢCD, AP etc. ar fi fragmentat foarte mult câmpul reprezentat de partidele mijlocii şi mici, ceea ce ar fi contribuit la scăderea pretenţiilor de funcţii politice şi ar fi crescut concurenţa (poate şi competitivitatea!) dintre ele. Mai mult, cu cât erau mai multe partide mici, cu atât puterea lor era mai puţin vizibilă şi potenţialul de şantaj mai mic. Partidul mare (PSD) sau alianţa câştigătoare în alegeri (A.D.A.) ar fi avut mai multe posibilităţi de alegere dintre partidele mici chemate să guverneze şi totodată ar fi beneficiat de avantajul de a renunţa, pe parcursul mandatului, la “ajutorul” unui/unora dintre partidele mici în schimbul altora. Dinamica algoritmului de formare a coaliţiei de guvernare ar fi dispensat partidul mare sau alianţa de partide de influenţa decizională a partidelor mici, ceea ce i-ar fi garantat o guvernare mai stabilă, chiar şi în condiţiile în care nu deţinea majoritatea portofoliilor parlamentare.
Numai că rezultatele parlamentare din 2004 au generat o polarizare excesivă a scenei politice. Doar cu UDMR şi PC pe zona de mijloc a puterii, acestea şi-au asumat libertatea de a se deplasa aleator când mai la stânga, când mai la dreapta, modificând configuraţia competiţiei politice, aşa cum se prezenta ea imediat după alocarea mandatelor.
Cele două partide au fost însă pe nedrept acuzate de “balet” sau inconsecvenţă. După cum observăm, natura în sine a sistemului românesc de partide încurajează genul acesta de mutaţii. Şi nici nu este nevoie ca cele două partide să se deplaseze prea mult pe axa stânga-dreapta, pentru că distanţa ideologică dintre cele două formaţiuni politice mari, PSD, pe de o parte, şi Alianţa PNL-PD, pe de altă parte, nu este foarte mare. În contextul analizei sistemului politic românesc, discuţia asupra distanţelor ideologice se limitează mai mult la nivel dialectic pentru că nu se poate vorbi de elemente doctrinare consistente în cazul nici unui partid politic românesc. Din dorinţa de a-şi câştiga/conserva puterea, partidele, cu atât mai mult cele aflate la guvernare, intră într-un proces continuu de dezideologizare. Asistăm astfel la o tematizare tot mai accentuată a ofertelor politice a partidelor care intră în competiţia pentru puterea politică.
Actualmente, are loc o reconstrucţie a unui al treilea “pol de putere”, deocamdată aflat în afara sistemului parlamentar. O posibilă aglomerare a centrului va da în viitor mai multă libertate partidelor mari de a alege acele partide mici pe care le va antrena în formarea coaliţiilor sau în negocierea majorităţilor parlamentare, fie că acele partide mari se află la putere sau în opoziţie.(A.M.T.)
Publicat în : Politica interna de la numărul 30
