Revoluţiile din 1989 au readus în discuţie însăşi ideea de revoluţie. Dar ce mai înseamnă astăzi acest concept? Mai crede cineva în revoluţie, în cele trecute sau în cele posibile? Şi, dacă mai sunt printre noi visători, are vreo legătură revoluţia secolului al XX-lea cu revoluţia de acum 200, 300 sau chiar 500 de ani? Mai spune cineva, azi, revoluţie fără ca interlocutorul său să ridice semnificativ din sprâncene?
Oricine îşi aduce aminte de una din cele mai interesante lecţii de geografie: lecţia în care învăţăm despre mişcarea de revoluţie a Pământului, mişcarea prin care Pământul se învârte în jurul Soarelui şi se întoarce în locul de unde a plecat. În fiecare an, Pământul trăieşte propria revoluţie. Asta învăţăm când suntem elevi în şcoala primară, iar “revoluţie” este un cuvânt ca oricare altul. Aflăm apoi că nu numai Pământul “organizează” revoluţii, ci şi oamenii. Dar ce au în comun revoluţiile oamenilor cu revoluţia Pământului? La prima vedere, cele două fenomene par a fi antonimice. Dar cât de generos poate fi un cuvânt încât să îngăduie atât un sens, cât şi opusul lui? Cum poate un concept precum “revoluţie” să însemne simultan o reîntoarcere în punctul de pornire şi o schimbare radicală şi irevocabilă a unei stări de fapt?
Probabil că nu termenul în sine este de vină, ci mai degrabă felul nostru, omenesc, curios, distorsionat de a percepe un asemenea fenomen. Să luăm exemplul revoluţiilor din 1989; aşa cum au fost ele, reale, trucate, de catifea, sau violente, încă le numim revoluţii. Şi, dacă ne gândim foarte bine ce vrem să spunem cu acest cuvânt, ne dăm seama că ceea ce denumim revoluţie nu este numai schimbarea, ci şi revenirea la o stare de fapt pe care o considerăm normală. Revoluţiile din 1989 au însemnat revenirea la o cale normală, europeană ar spune unii, a ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Ne place să credem că noi şi “Europa de lângă noi” am îndreptat prin revoluţie o greşeală istorică (unii s-ar avânta să spună chiar o greşeală a istoriei).
Istoria unui cuvânt
Cariera conceptului “revoluţie”, căci putem vorbi cu siguranţă de o carieră, a început cu Revoluţia Franceză. Până atunci, revoluţia era concepută doar în sens copernician, ca mişcare a Pământului în jurul Soarelui. Entuziasmul revoluţionar s-a răspândit nu numai în timp (secolul al XIX-lea este totuşi secolul revoluţiilor!), ci şi în spaţiu. În scurtă vreme, întreaga Europă, America Latină, Rusia şi apoi Asia şi Africa sunt cuprinse de spasme revoluţionare. Revoluţia devenise o aşa modă în Europa încât a fi revoluţionar nu era decât un accesoriu de bonton. Alexis de Tocqueville consideră că unii dintre membrii marcanţi ai revoluţiei de la 1848 din Franţa “se făcuseră revoluţionari ca să scape de plictiseală”.
Dar cariera revoluţiei nu se opreşte aici. Cel care a transformat revoluţia într-un adevărat mit, mit care a hrănit imaginaţia multor generaţii, este Karl Marx. El însuşi a crescut într-un mediu impregnat de ideea revoluţionară, ceea ce explică poate rolul central al revoluţiei în marxism. Nu se poate nega totuşi că Marx este cel care a fixat definiţia revoluţiei în cadre cât de cât stricte. Nu orice revoltă este o revoluţie, ci numai aceea care urmăreşte schimbarea radicală a structurii sociale, a valorilor şi instituţiilor care definesc o societate. Nu este aici locul să intrăm în amănunte legate de teoria lui Marx asupra revoluţiei, este suficient să notăm că această definiţie este cea care volens nolens a devenit accepţia curentă a termenului: atât pentru politicieni, cât şi pentru cei care se autodenumesc revoluţionari, dar şi pentru cercetătorii academici ai fenomenului. Pe scurt, o revoluţie, ca să fie revoluţie, trebuie “să schimbe lumea”! Ce distanţă am parcurs de la sensul cuminte, copernician, al mişcării revoluţionare până la sensul aproape, şi în practică, violent al termenului în secolul al XIX-lea, dar mai ales în secolul al XX-lea.
Revoluţie, contrarevoluţie, revoluţie nerevoluţionară
Căci secolul al XX-lea nu a văzut numai revoluţii, ci şi naşterea contrarevoluţiei! Într-o accepţiune tradiţional comunistă, evenimentele din Europa de Est din 1989 nu pot fi altceva decât contrarevoluţii. Revolta maghiară din 1956 a fost imediat după înfrângerea sa catalogată drept contrarevoluţie. György Lukács, cel mai important gânditor marxist al Ungariei, a fost dat afară din partidul comunist pentru că a refuzat să numească momentul 1956 contrarevoluţie. Unul din primele acte ale Ungariei redevenită democratică a fost schimbarea oficială a acestei denumiri: contrarevoluţia redevine revoluţie. Timothy Garton Ash, celebru analist al Europei Centrale şi de Est, susţine că ar fi ultima revoluţie europeană, în sensul clasic al termenului (dacă mai ştie cineva care este acesta). Am putea spune că până şi revoluţia are mişcările sale de revoluţie (în sens copernician): o revoluţie poate fi multe lucruri până să redevină o revoluţie.
Dacă termenul de contrarevoluţie nu ar fi atât de negativ conotat politic, probabil că am putea accepta mai uşor varianta unui 1989 contrarevoluţionar: o întoarcere într-un trecut mitic, interbelic, democratic (deşi o asemenea descriere a interbelicului românesc cu greu poate fi acceptată de vreun istoric serios), într-o continuitate din care istoria ne scosese pentru 50 de ani.
1989 şi mai cum?
Nu puţini sunt cei care contestă numele de revoluţie pentru schimbările anului 1989. Românii sunt precauţi. Spun “înainte” şi “după”, lăsând să se subînţeleagă înainte şi după ce anume. Germanii au găsit un cuvânt foarte neutru, “die Wende”, schimbarea, lipsit de conotaţii pozitive sau negative, cu care să se refere la crucialul an 1989. Estonienii au revoluţia cântată. Cehii pe cea de catifea.
Karol Soltan, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Maryland, vorbeşte de “renaşterea” din 1989. “Evenimentele din 1989 NU au fost o revoluţie (nici liberală, nici autolimitată, nici de catifea, nici antirevoluţionară). Ele NU au fost nici simple reforme sau restauraţii. Au fost o renaştere, şi renaşterile (nu revoluţiile, cum cred marxiştii) sunt locomotiva istoriei.” Timothy Garton Ash pare să aibă o cu totul altă părere: “Anul 1989 a lăsat în urmă realităţi. Şi totuşi ceva era nou, o idee era nouă, însăşi ideea de revoluţie – ideea de revoluţie nerevoluţionară, revoluţie evoluţionistă.” Din păcate, analiza lui Garton Ash se referă mai degrabă la Polonia şi Cehia decât la România. Chiar el recunoaşte că primul moment în care vesticii şi-au dat seama că o revoluţie se petrece în partea de est a continentului a fost legat de imaginile televizate ale revoluţiei române. Trebuie să recunoaştem: concepţia “clasică” a revoluţiei include violenţă. Ceea ce nu înseamnă că violenţa face o revoluţie.
Am făcut oare o mişcare revoluţionară şi am ajuns de unde am plecat? Nu tocmai. Să ne ferim să rostim cuvântul “revoluţie” de acum încolo, de teamă că nimeni nu va înţelege exact la ce ne referim? Nicidecum. Poate doar să ne punem meditativ palma sub bărbie şi să ne gândim ce vrem NOI să spunem când rostim “revoluţie”. Orice ar fi, şi poate să fie cam orice de la revoluţia sexuală la revoluţia tehnologică, e bine să avem mereu în minte şi sensul copernician al termenului: o revoluţie este destul de des o re-ceva: re-întoarcere, re-venire, re-stituire, re…?
