În era globalizării, Venezuela este cunoscută pentru natura sa pitorească, pentru femeile sale foarte frumoase şi câştigătoare a celor mai multe concursuri internaţionale de frumuseţe, pentru rezervele sale de petrol şi pentru faptul că este patria eliberatorului Americii Latine, marele revoluţionar Simon Bolivar.
Săraca ţară bogată
De câţiva ani încoace, Venezuela a căpătat însă şi un alt fel de vizibilitate “graţie” liderului său, generalul Hugo Chavez – promotor al unui socialism “antiimperialist”. Prima impresie de călătorie este aceea a sărăciei paradoxale a majorităţii locuitorilor din cândva cea mai dezvoltată ţară latino-americane. Membră fondatoare a OPEC, Venezuela ocupă locul cinci în lume, producţia sa de petrol contând pentru circa 80 de procente din exporturi, o treime din PIB şi jumătate din veniturile de stat. Preţul benzinei la pompă este, de altfel, mai ieftin decât cel al apei minerale.
Dincolo de petrol, Venezuela deţine o capacitate agricolă impresionantă, dar şi un potenţial turistic excepţional rămas însă nevalorificat la acest moment. Deşi beneficiază de o diversitate naturală aparte dată de vecinătatea la nord cu Marea Caraibelor (unde 600 de insule aparţin Caracasului), de lanţuri muntoase şi defilee (de amintit cea mai mare cascadă din lume – Salto Angel) de delta fluviului Orinoco, de câmpiile (llanos) sau de jungla din sud, Venezuela la acest moment are foarte puţini turişti. O dovadă cotidiană în acest sens o reprezintă starea sistemului hotelier, unul din cele mai importante stabilimente din Caracas, Hilton, având o faţadă în ton cu impresia de decădere generală a marelui oraş. Poţi însă să te declari satisfăcut când, după o zi de preumblare prin metropolă, găseşti, în sfârşit, săpun, hârtie igienică şi cuier doar la toaleta unui astfel de hotel de cinci stele. Periferiile Caracasului sunt înfiorătoare, capitala fiind mărginită de favele, căţărate pe înălţimi, fără canalizare, curent electric şi minim de confort, o adunătură haotică de construcţii primitive din cărămidă, BCA sau piatră.
Revoluţia bolivariană
Actualul preşedinte, pe numele său complet Hugo Rafael Chavez Frias, militar de carieră, este poate simptomatic pentru dinamica politică generală din America Latină, caracterizată de duelul tradiţional între politicienii civili aleşi democratic şi conducerea armatei. A nu se înţelege de aici că prima categorie reprezintă băieţii buni, iar cea de-a doua pe cei răi, întrucât ambele poluri politice au fost marcate de mirajul caudillismului. A fi ales democratic nu semnifică în America Latină garanţia că şi guvernarea va fi una în aceiaşi parametri, după cum a înfăptui cu succes o rebeliune militară nu conduce obligatoriu la o îndepărtare de acceptul popular.
Sprijinită puternic de Statele Unite în timpul Războiului Rece şi scutită de subversiunea comunistă care a afectat majoritatea continentului latino-american, Venezuela se putea portretiza la finele anilor ’80 ca un model pentru alte state din zonă, atât din punct de vedere al relaţiei privilegiate cu Washingtonul, cât şi din cel al superiorităţii economice şi de infrastructură.
Va urma însă un deceniu de criză politică marcat de tentativa eşuată de lovitură de stat condusă de Hugo Chavez (1992), de acuzele de corupţie şi uz de fonduri secrete la adresa preşedintelui în funcţie Carlos Andrés Pérez care vor conduce finalmente la destituirea acestuia din urmă din funcţie (1993). Eliberat din închisoare de către succesorul lui Pérez în 1994 şi beneficiind de sprijinul categoriilor paupere, Chavez candidează cu succes la alegerile prezidenţiale din 1998, pe care le câştigă cu 56% din voturi. În baza programului său electoral denumit simbolic Revoluţia bolivariană, Chavez va patrona redactarea şi adoptarea unei noi Constituţii prin care prerogativele sale vor fi extinse. În temeiul noii Constituţii, va fi organizat un nou scrutin, în 2000, Chavez fiind reales preşedinte cu o majoritate mai mare (59%) decât la precedentele alegeri, semn al popularităţii sale crescânde. În noiembrie 2000, noua Adunare Naţională îi va conferi preşedintelui prerogativa de a guverna prin decrete pe perioada unui an, fapt care îi va permite lui Chavez să pună în aplicare cele două obiective principale ale revoluţiei sale, naţionalizarea producţiei de petrol (de fapt a principalului producător autohton, PDV) şi a plantaţiilor. Aceste măsuri vor atrage riposta cercurilor politice, economice şi militare conservatoare care vor declanşa în decembrie 2001 o grevă generală care va culmina în aprilie 2002 cu marşuri furibunde. Palatul prezidenţial va fi finalmente cucerit, iar Chavez – arestat şi silit să-şi semneze demisia.
Tulburările erau însă departe de a fi încetat, întrucât într-un interval de 48 de ore, Chavez va fi reinstaurat preşedinte, beneficiind de sprijinul celeilalte părţi a armatei şi profitând de greşeala liderului rebelilor – preşedintele Fedecámaras (cea mai mare organizaţie patronală), Pedro Carmona Estanga – de a aboli şi decretele strict democratice. Următorii doi ani vor fi caracterizaţi de numeroasele proteste ale opoziţiei care va reuşi să strângă peste 2 milioane de semnături în vederea declanşării mecanismului constituţional al referendumului. Acesta se va produce pe 15 august 2004, 60% din electorat pronunţându-se în favoarea rămânerii lui Chavez în funcţie, fapt care a dat o lovitură grea cauzei opoziţiei, observatorii internaţionali (din partea Organizaţiei Statelor Americane sau a Centrului Carter) certificând corectitudinea consultării populare.
Noul Castro al Americii Latine
Pe plan extern, însă, regimul Chavez se confruntă în primul rând cu opoziţia diplomatică a Statelor Unite, administraţia Bush neacceptând derapajul economic şi ideologic al Venezuelei.
De la Doctrina Monroe (1823) încoace, Washingtonul şi-a stabilit ca obiectiv primar de politică externă controlul evoluţiei celorlalte entităţi statale de pe continentul american, neezitând în atâtea rânduri să recurgă la intervenţia armată “atunci când situaţia o impunea”.
În plină campanie globală americană de control al resurselor, atitudinea revoluţionară a preşedintelui Chavez de subordonare a producţiei naţionale de petrol displace administraţiei Bush. În plus, încercarea liderului venezuelean de ieşire din izolarea diplomatică orchestrată de Washington a produs efecte interesante. Astfel, Venezuela revoluţiei bolivariene s-a apropiat tot mai mult de Cuba castristă, o altă ţară latino-americană împinsă la marginea eşicherului internaţional de către Nu-ul american.
În perioada 7-15 august 2005, a avut loc la Caracas cea de-a XVI-a ediţie a Festivalului Mondial al Tineretului – manifestare tradiţională a mişcării socialisto-comuniste din anii Războiului Rece şi redescoperită de către Fidel Castro în anul 2000, ca o soluţie de recâştigare a vizibilităţii ideologice şi diplomatice internaţionale. Tema generală a manifestării (Pentru pace şi solidaritate luptăm contra războiului şi a imperialismului) s-a bazat pe una din devizele oficiale ale revoluţiei chaviste, “Jos mâinile de pe Venezuela”, cele mai mari delegaţii străine fiind acelea ale Cubei, respectiv gherilelor comuniste columbiene FARC. Fără a intra în amănunte, se cuvin totuşi a fi amintite cele două discursuri kilometrice ale preşedintelui Chavez (în bine cunoscutul stil castrist), personalităţile istorice ale lui Francisco Miranda şi Simon Bolivar fiind invocate în funesta tradiţie comunistă ca premergătoare şi factor legitimant al revoluţiei (inclusiv în Statele Unite).
O temă recurentă a discursurilor chaviste o reprezintă intenţia SUA de a-l înlătura fie prin asasinat, fie printr-un atac militar indirect, orchestrat graţie armatei columbiene care ar ataca dinspre sud în urma unui incident de frontieră. Dincolo de veridicitatea unui astfel de scenariu, rămâne realitatea faptului că Chavez caută apropierea de Moscova (precum anterior Castro), o comandă de armament în valoare de peste 400 de milioane de dolari urmând a servi la modernizarea noii armate venezuelene, inferioară la acest moment celei columbiene, sprijinită din fonduri guvernamentale americane. În plus, Chavez poate astfel motiva mai eficient conscripţia care ar trebui să-i aducă sub control direct peste 100.000 de noi recruţi în 2006, dar mai ales să justifice schimbările la vârful armatei şi trecerea administraţiei sub controlul militarilor.(G. A.)
