Urmare din numărul precedent
3. Individul, şi nu statul
Beneficiarul principal al securităţii devine individual, şi nu statul. În statele dictatoriale, securitate naţională înseamnă securitatea regimului. România pe timpul comunismului este un foarte bun exemplu. Efortul aparatului de stat era îndreptat în special spre protecţia lui Ceauşescu, a familiei sale şi a nomenclaturii. Viaţa cetăţeanului de rând, fie el intelectual sau muncitor, era mizerabilă şi înjositoare. Într-o societate democratică beneficiarul efortului de securitate devine cetăţeanul, iar ultimii ani au făcut ca din ce în ce mai mult cetăţeanul să primeze în faţa statului. Există două explicaţii pentru această schimbare. Pe de o parte, încheierea Războiului Rece şi dispariţia principalei ameninţări, ce fusese reprezentată de URSS, relaxau militar, dar şi financiar statul, creând şansa distribuirii unor dividende către populaţie şi concentrând efortul pe probleme legate de confortul social şi economic al cetăţeanului. Pe de altă parte consecinţele negative ale globalizării aveau să ameninţe în mod direct cetăţeanul şi mai puţin statul. Atacurile teroriste din SUA în 11 septembrie 2001 saurevolta tinerilor arabi şi africani în suburbiile Parisului în toamna lui 2005 nu auameninţat, de o manieră gravă, nici existenţa statului american şi nici pe cea a statului francez, dar s-au constituit într-o sursă de mare ameninţare pentru câteva mii de cetăţeni americani sau francezi. Mai mult decât atât, exemple recente, precum sărăcia, corupţia sau gripa aviară, sunt foarte bune pentru a înţelege cumstatul poate fi bine apărat, în timp ce cetăţeanul este foarte vulnerabil, expus mai multor riscuri şi ameninţări.
4. Calitatea vieţii
Calitatea vieţii este indicatorul care confirmă eficienţa şi performanţa efortului de protejare a securităţii naţionale. Nu este o coincidenţă că statele democratice sunt şi bogate, aşa cum sărăcia merge mână-n mână cu dictatura. În Occident etica aparatului de securitate pleacă de la ideea interesului comun şi slujba în folosul cetăţeanului. În dictaturi, etica este determinată de fidelitatea faţă de grup sau clan, chiar cu preţul sacrificării vieţii propriilor concetăţeni, fie că o faci în Gulag, la Canal sau folosind armele chimice împotriva femeilor şi copiilor (precum în Irak). ÎnUE există un puternic curent de opinie şi din ce în ce mai multe propuneri ca pe lângă Strategia de Securitate să se adopte şi un concept de securitate. Reuniţi sub forma Grupului de la Barcelona, un număr de universitari europeni propun ca acest concept să fie cel de “human security”, a cărui caracteristică principală este ca “human security refers to freedom for individuals from basic insecurities caused by gross human rights violations” (securitatea cetăţeanului se referă la eliberarea indivizilor de temerile primare provocate de violarea drepturilor omului). În plus, acelaşi grup de la Barcelona propune şi şapte principii care să ghideze acţiunea în domeniul protejării securităţii: primordialitatea drepturilor omului, autoritate şi responsabilitate politică, multilateralism, abordare de jos în sus, focalizare regională, apelul la instrumente de drept, folosirea forţei în concordanţă cu scopul.
5. Conducere civilă şi control democratic
Parafrazându-l pe fostul prim-ministru francez Georges Clemenceau, am putea spune că securitatea este o chestiune prea importantă pentru a fi lăsată numai pe mâna militarilor. De-a lungul secolului XX, statele occidentale au trebuit să facă de mai multe ori faţă sfidărilor de securitate venind dinspre ţări conduse de regimuri autoritare şi militariste. Exemplele clasice sunt Germania nazistă şi Japonia militaristă. Anii Războiului Rece au venit şi ei să confirme că o influenţă prea mare a militarilor pe politica de apărare naţională sau de securitate poate afecta grav atât stabilitatea internaţională, cât şi dezvoltarea democratică a statelor, chiar şi a celor cu tradiţie. După cum spunea Robert Dahl, “cea mai importantă şi persistentă problemă în politică este să eviţi instalarea unei guvernări autoritare”.
Sfârşitul Războiului Rece şi descoperirea atrocităţilor comise de poliţiile politice din fostele state comuniste au întărit şi mai mult convingerea ţărilor occidentale că dezvoltarea democratică este de neconceput fără control democratic asupra aparatului de securitate. De altfel, acesta a fost şi unul din criteriile integrării în NATO, conform studiului referitor la lărgirea Alianţei Nord-Atlantice. Mai mult decât atât, în ultimii ani, UE a introdus reforma sectorului de securitate printre cerinţele adresate ţărilor care doresc să adere la Uniune, schimbările determinate în Turcia fiind printre cele mai spectaculoase.
6. Gestionarea integrată a securităţii – ideea de comunitate
Conceptul de comunitate este unul dintre cele mai importante concepte occidentale şi, la rândul său, acesta are două valenţe, una naţională şi una internaţională.
6a) valenţa naţională = gestionarea naţională a securităţii trebuie să fie integrată, atât cu participarea ministerelor de forţă sau militarizate (MApN, MAI, serviciile de informaţii), cât şi cu participarea ministerelor sau agenţiilor civile. Această cerinţă este dată în primul rând de caracterul multidimensional al problemelor de securitate. Dacă luăm ca exemplu terorismul, atât partea de prevenire, cât şi partea de gestionare a consecinţelor reclamă o foarte largă colaborare între ministerele de forţă şi cele civile. În urma unui eventual atac terorist, dacă rezultă un număr mare de răniţi şi tendinţa este în acest sens, nepregătirea prealabilă a sistemului sanitar pentru astfel de situaţii şi imposibilitatea realizării unei interoperabilităţi cu structuri precum pompierii sau urgenţele civile, poate creşte numărul de victime cu oameni care în mod normal ar fi avut şansa să scape. Mai mult decât atât, gestionarea securităţii naţionale presupune participarea, măcar prin consultări, a societăţii civile, fie că aceasta reacţionează prin intermediul presei sau a ONG-urilor specializate (în Occident acest rol este jucat de “think-tank”-uri). Într-o ţară democratică, orice politică de securitate este legitimată de societatea civilă şi atitudinea ei.
6b) valenţa internaţională = gestionarea internaţională a securităţii se produce fie prin intermediul organizaţiilor internaţionale (NATO şi UE fiind cele mai bune exemple), fie prin intermediul unor cooperări ad-hoc, de genul coaliţiilor de voinţe. Având în vedere faptul că globalizarea determină internaţionalizarea multor riscuri, unele dintre ele fiind deja globale (de exemplu terorismul sau gripa aviară), singura cale de a gestiona eficient agenda de securitate este prin cooperare internaţională. Nici măcar marii actori internaţionali precum SUA, o hiperputere, nu-şi mai pot permite să gestioneze unilateral riscurile importante. Pentru intervenţia în Irak, SUA au construit o coaliţie de peste 30 de ţări. Iar când vine vorba de organizaţii precum NATO sau UE, gestionarea integrată a unora dintre marile riscuri ale securităţii globale se dovedeşte de departe a fi cea mai eficientă formulă atât din punct de vedere financiar, cât mai ales profesional.
7. Gestionarea globalizării
Gestionarea globalizarii devine preocuparea principală a Occidentului. Ideea că globalizarea va trebui gestionată este anterioară lui 9/11. În 1995 David Held, unul din marii teoreticieni ai globalizării (coautor la Global Transformations), într-o lucrare intitulată “Democracy and global order: from the modern state to cosmopolitan governance”, analiza distrugerea vechiului sistem al guvernării internaţionale (dispariţia bipolarităţii) şi propunea construcţia unuia nou, având democraţia ca fundament al noii guvernabilităţi, dar de data aceasta o guvernabilitate globală, şi nu internaţională.
La începutul secolului XXI nu se mai îndoieşte nimeni că globalizarea reprezintă unul din factorii majori care ne va influenţa viitorul. În anul 2000, sub auspiciile ONU a avut loc cea mai mare adunare a liderilor lumii din istoria organizaţiei, sugestiv intitulată “The UN Millenium Summit”. Timp de câteva zile, 149şefi de state plus alte câteva sute de personalităţi publice şi reprezentanţi de seamă ai societăţii civile din statele membre au dezbătut în New York problemele principale ale păcii şi dezvoltării. “Globalizarea” a fost al treilea cel mai rostit concept, după “pace” şi “sărăcie”. Reprezentanţii a 130 de state l-au rostit de 307 ori, demonstrând în acest fel că deja principala preocupare a statelor lumii era adaptarea, acomodarea sau chiar gestionarea acestei noi situaţii.
În vara anului 2005 Benita Ferrero Waldner, comisar UEpentru relaţii externe, afirma în cadrul Forumului European de la Alpbach că pentru UE”globalizarea este realitate, şi nu o opţiune; UE trebuie să participe activ la procesul de structurare a acestei globalizări”. Ideea gestionării globalizării nu este specifică numai UE. În egală măsură, NATO se preocupă de globalizare. La recent-încheiatul forum de securitate de la München, secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheefer, declara că “NATO is not a global NATO but a NATO with global partners and it has to meet global challenges” (NATO nu este ceva global, ci o organizaţie cu parteneri globali şi trebuie să facă faţă unor provocări globale).
