Criza irakiana este extrem de complexa atât din perspectiva explicatiilor politice, economice sau militare, cât mai ales din cea a necunoscutelor legate de implicatiile regionale si chiar a undelor de soc la scara planetara. Al doilea conflict din Golf – daca este sa respectam conditiile oficiale, partea a doua a razboiului din 1991 – a început în lipsa unei rezolutii a Consiliului de Securitate – spun trei dintre cele cinci puteri cu statut de membru permanent – sau în urma încalcarii de catre Irak a rezolutiei 1441 si a documentelor anterioare care se refereau la oprirea programelor de dezvoltare a armelor de distrugere în masa. Primele victime ale acestei crize se numesc relatia transatlantica, NATO, Consiliul de Securitate, parteneriatul ruso-american, relatiile de încredere care au functionat dupa disparitia sistemului international bipolar.
De ce tocmai Irakul este centrul acestei neobisnuite provocari la adresa securitatii internationale în secolul al XXI-lea? Un stat relativ tânar – independenta a fost obtinuta abia în 1932 – Irakul se mândreste cu un trecut milenar. Într-adevar, daca Egiptul a fost copilul Nilului, Irakul si istoria sa sunt rezultatul geografiei si, mai ales, al istoriei. Resursele Mesopotamiei au creat permanent surplusul de hrana necesar unei cresteri demografice exponentiale, factor de dezvoltare a numeroase civilizatii: Ur, Uruk, Sumer, Babilon, Asiria etc. Au urmat califatul Ummeyazilor, Imperiul Abasizilor, dar si ocupatia otomana, administratia britanica, regatul, republica, dictatura.
Bogatia Irakului a avut întotdeauna un caracter dublu: productiv si destructiv. A generat state care nu si-au mai încaput în granite sau care au atras interesele imperiilor vecine. În timpuri moderne, factorii economici s-au combinat cu cei ideologici si religiosi. Regimul lui Saddam Hussein este rezultatul evenimentelor politice din Orientul Mijlociu si a decolonizarii postbelice. Mesopotamia a redevenit în secolul al XX-lea ceea ce a fost în multe rânduri de-a lungul istoriei sale milenare: intersectia marilor câmpuri geopolitice.
Nu întâmplator, Irakul lui Saddam Hussein este rezultatul destramarii Imperiului Britanic – un imperiu în care, ne amintim, soarele nu apunea niciodata – si a aparitiei statului Israel. Mecanismele politice si administrative inventate de britanici au ramas adânc în sistemul institutional irakian în ciuda loviturilor de stat si a asa-numitei revolutii Baas socialiste, în fapt o încercare de control politic prin justificarea data de un socialism arab nationalist. Britanicii au manevrat clivajele profunde din interiorul societatii atât de fragmentate a Irakului. O societate dominata de conflicte etnice, economice, religioase, ideologice. Istoria contemporana a Irakului este o încercare de a transforma acest haotic conglomerat într-o natiune. Din pacate, aceasta încercare a esuat într-o feroce dictatura.
Britanicii au încercat sa controleze Irakul prin încurajarea mecanismelor traditionale, tribale, bazate pe monopolul decizional al seicilor, si favorizarea unor institutii politice slabe. Mai mult, Marea Britanie a impus o monarhie straina – hashemita – a trasat frontiere artificiale – care nu au nimic în comun cu harta etnica sau cu factorii geografici – si a respins mereu miscarile nationaliste nascute în noile clase urbane. Irakul lui Saddam s-a nascut din cele patru decenii, între 1918 si 1958, din actiuni clandestine, subversive, urmate de violenta, lovituri de stat, reprimari si revolte kurde sau siite.
Ajuns la putere, Saddam Hussein a utilizat petrolul pentru a demara ambitioase proiecte de dezvoltare. Din nou, bogatia Mesopotamiei si-a demonstrat caracterul dublu: productiv si destructiv. Exploatând aurul negru, Saddam a dezvoltat industrii, a pus la punct proiecte moderne, de amploare, a construit, le-a dat irakienilor locuri de munca, educatie, sisteme medicale moderne, facilitati si gratuitati. Le-a dat prosperitate si ce si-au dorit mereu: o identitate nationala. Reversul medaliei a fost dictatura personala, un razboi sângeros cu Iranul si o invazie a Kuweitului pentru care si-a atras pedeapsa comunitatii internationale si un embargou catastrofal care a anulat tot ce s-a facut pâna în 1991.
Conflictul cu Iranul si mai ales invadarea Kuweitului au descoperit lumii o realitate multa vreme ignorata din ratiuni politice si, mai ales, economice: Irakul, o tara cu urias potential, era condus de un dictator cu ambitii regionale, care avea programe de dezvoltare a armelor de distrugere în masa si care nu a ezitat sa le foloseasca împotriva tarilor vecine sau chiar a propriului popor. Occidentul dornic de petrol nascocise un nou Hitler.
Multi analisti au pus atacarea Iranului pe seama unui sentiment al vulnerabilitatii. Saddam s-a temut ca ideile revolutiei fundamentaliste din Iran se vor extinde în rândul populatiei siite irakiene. O eventuala aliniere a siitilor la interesele politice ale Iranului ayatolahilor ar fi lipsit Irakul de petrolul sau – mai toate câmpurile sunt în zone unde siitii sunt dominanti – si în final ar fi distrus statul.
Sprijinit de un Occident care se temea si el de tendintele expansioniste ale revolutiei iraniene si care era extrem de preocupat de influenta crescânda a Uniunii Sovietice, dar si de statele Sunnite din Golf care se temeau de cresterea în putere a siismului, Saddam a învins Iranul, dar a facut o greseala strategica: a invadat Kuweitul. A considerat ca bogatia emiratului – pe care irakienii îl considerau o regiune rebela – poate compensa pierderile uriase din razboiul cu Iranul – peste 100 de miliarde de dolari.
În plus, în toti anii în care s-a aflat la putere, Saddam Hussein si-a urmarit un obiectiv strategic propriu: distrugerea Israelului si proclamarea sa ca lider incontestabil al lumii arabe. Ultimul palat construit de Saddam Hussein la Bagdad – are 16 în capitala si 72 în toata tara – este decorat cu doua uriase busturi: unul al lui Salahudin – califul kurd care i-a învins pe cruciati si a ocupat Ierusalimul – si celalalt al celui care s-a dorit al doilea Salahudin: Saddam Hussein.
Saddam Hussein nu a fost niciodata iubit de arabi. Nici nu si-a dorit. A vrut sa le fie frica de el si sa-l venereze în calitate de conducator absolut. Liderii arabi moderati îl considera un pericol pentru ca, prin actiunile sale, poate influenta stabilitatea si securitatea tarilor pe care le conduc. Palestinienii îl aproba si îl pretuiesc pentru ca sprijina financiar – spre deosebire de alte state arabe bogate – cauza palestiniana. O face însa din simpatie sau din dorinta de a ramâne în istorie ca liderul arab care a distrus Israelul?
Statele Unite si-au anuntat intentia de a împarti Irakul post-Saddam în trei sau chiar patru zone administrate militar de la centru pâna va deveni posibila instaurarea unui regim politic democratic, ales liber si bazat pe lege. În rândul arabilor exista convingerea, însa, ca administratia americana doreste fragmentarea teritoriala a Irakului. Este clar ca primul rezultat al disparitiei dictaturii Saddam Hussein va fi accentuarea tendintelor centrifuge. Kurzii isi doresc statul propriu, un stat considerat obiectiv politic imposibil de acceptat de Turcia si Iran. Este si motivul pentru care cele doua tari coopereaza împotriva factiunilor kurde din nodul Irakului, desi fiecare dintre ele a încercat la un moment dat sa sprijine o grupare adversa. Ambitia politica a kurzilor este dublata de dorinta lor de a-si asigura resursele pe baza câmpurilor petrolifere din nordul Irakului, de lânga Mossul si Kirkuk. Un alt obiectiv greu de acceptat de Turcia si Iran, dar nici de aceasta data de Statele Unite. Devenita realitate, fragmentarea Irakului ar pune într-o pozitie excelenta cealalta grupare etnica – siitii – de fapt majoritari. Raspânditi în zonele petrolifere, siitii sunt banuiti de afinitati pro-iraniene desi multi dintre ei alcatuiesc o elita comerciala si stiintifica a Irakului. O eventuala desprindere a siitilor si, de ce nu, alipirea lor la Iran ar perturba grav echilibrul regional, cu atât mai mult cu cât si emiratele din Golf, mai putin Regatul Saudit, sunt dominate de siiti.
Tot la capitolul perspective politice trebuie mentionate si undele de soc produse de anuntul adminstratiei Bush privind intentiile de democratizare a lumii arabe. Este o declaratie cu efect de tsunami într-o lume în care relatiile tribale si atotputernicii seici continua sa fie stâlpii de rezistenta. Nici liderii arabi moderati apropiati Occidentului nu sunt pregatiti sa accepte democratizarea reala a societatilor pe care le conduc. Pe de alta parte, destabilizarea echilibrului politic intern din aceste tari, existent în acest moment gratie unui regim de forta sia limitarii accesului maselor la bogatia data de petrol, ar favoriza gruparile si partidele islamiste, devenite extrem de puternice în ultimii ani.
Nu trebuie sa evitam adevarul: dupa Irak vor urma alte state! Nu este obligatorie însa optiunea militara. Vom vedea în anii ce urmeaza reforme politice, mai mult sau mai putin de buna-voie, în Siria, Arabia Saudita, Iran, Yemen. Semnele unor evolutii de acest gen sunt evidente: reforme politice, inclusiv ale legii electorale, în Iordania si Siria. Tot în Iordania, femeile au primit, pentru prima oara, dreptul de a fi reprezentate în parlament. Iordania pare sa fie de altfel, dupa pacea cu Israelul din 1994, vârful de lance al transformarii lumii arabe.
O concluzie este prematura. Vom vedea daca viitorul va confirma convingerea Statelor Unite ca modelul democratic occidental poate fi adoptat si de statele arabe sau nu. Un esec însa ar aduce la putere fortele islamiste ancorate înca într-un feudalism dur, rigid si, lucrul cel mai important, profund anti-occidental.
