Luna noiembrie a anului 2006 a beneficiat de o mulţime de articole şi reportaje speciale referitoare la Summit-ul NATO de la Riga. Importanţa lui istorică a fost desigur accentuată, deşi pe alocuri poate mai mult decât o cerea ocazia. Cu toate acestea, în final nu putem să nu remarcăm lipsa sentimentului de satisfacţie pe care acest summit ni l-ar fi putut oferi.
Unul dintre motivele pentru care acesta a dezamăgit profund l-a reprezentat tocmai faptul că, pentru prima dată de la crearea lui, a lipsit şi summit-ul adiacent NATO-Rusia, lucru ce nu pare să fi alarmat prea tare nici oficialităţile ruse, dar nici reprezentanţii NATO. Atât unii, cât şi ceilalţi se mulţumesc să formuleze critici ce rămân fără răspuns la adresa celuilalt, şi să facă declaraţii pompoase cu privire la viitorul acestui parteneriat, precum şi la mersul său. Cu toate acestea, miopia strategică şi politică se manifestă şi de o parte, şi de cealaltă a acestui parteneriat mai mult decât oricând în scurta lui perioadă de existenţă.
Citind raportul final al summit-ului de la Riga este foarte clar faptul că Alianţa se concentrează momentan către interior mai degrabă decât spre extindere şi cooperare sau parteneriat cu alte state. Aceasta ar fi una dintre potenţialele explicaţii pentru care nici unul dintre statele ce sperau să fie invitate să adere, dar nici parteneri strategici precum Rusia nu au fost invitaţi să ia parte la acest eveniment. Recentul summit NATO a fost simbolic caracterizat ca fiind unul centrat pe capabilităţi, pe formule de desfăşurare şi echipare a trupelor NATO – în centru aflându-se şi misiunea NATO în Afganistan. Deşi plutea în aer dezbaterea demult amânată cu privire la încă o transformare a NATO care să-şi asume un rol global, aceasta nu a avut loc nici de această dată. Dificultăţile implicate de o astfel de transformare par evidente – şi este suspiciunea autoarei că momentan nu se resimte, la nivelul statelor-membre, nevoia necesară pentru o astfel de transformare majoră a Alianţei. Aceasta nu va întârzia însă să apară în viitorul apropiat, fie datorită ameninţărilor asimetrice din ce în ce mai extinse şi mai diverse, cât şi datorită înăspririi relaţiilor statelor-membre cu mari puteri în ascensiune precum China, sau cu vechi opozanţi cu care rivalitatea ar putea fi reluată, precum Rusia.
Ambivalenţa politică
În ceea ce priveşte însă parteneriatul NATO-Rusia, viitorul acestuia pare destul de întunecat. Primul lucru care trebuie subliniat în legătură cu acesta este că el este bazat pe o politică reciprocă a celor două părţi, construită pe ambivalenţă politică, strategică şi chiar valorică. Pe de o parte, NATO, sub influenţa evidentă a Statelor Unite, se defineşte treptat ca fiind un actor atât militar, cât şi politic, conceptul său de securitate cooperativă fiind strâns legat de cel politic de bună guvernare – care în fapt desemnează o guvernare democratică şi transparentă. Astfel că aceasta devine principala precondiţie pentru asocierea, cooperarea sau aderarea la NATO.
Treptat însă ea s-a transformat într-un obstacol în calea parteneriatului dintre Rusia şi NATO. Rusia, a cărei politică alunecă din ce în ce mai mult spre o formă de politică autocratică, percepe această condiţie ca pe o încercare mascată de limitare a opţiunilor sale de politică internă şi externă, precum şi ca pe o potenţială vulnerabilitate pe care o cooperare mai strânsă cu Alianţa ar produce-o Rusiei prin creşterea probabilităţii unei interferenţe sau a unei puternice presiuni externe (occidentale) către reformare internă.
Există însă două seturi de probleme care potenţează antagonizarea în relaţia NATO-Rusia. Primul set de probleme ţine de reticenţa şi rezistenţa Rusiei la reformă, îndeosebi la nivel politic şi militar. Influenţa masivă pe care militarul a căpătat-o în viaţa politică rusească determină ca politica externă şi de securitate rusească să fie controlată în mare măsură de acesti “siloviki” ce urmăresc pe plan intern o alocare a resurselor favorabilă lor, motiv pentru care pericolul extern, sau cel puţin aparenţa lui, trebuie menţinut. NATO reprezintă în mentalul elitei politice şi militare ruseşti acest pericol ce trebuie descurajat prin consolidarea capabilităţilor militare. Politica de securitate a regimului Putin este bazată pe o primordialitate a factorului nuclear, precum şi pe ideea de atac preemptiv – ca dovadă a unei vulnerabilităţi pe care capabilităţile convenţionale ruseşti o resimt. În cursul anului 2006, Federaţia Rusă şi-a consolidat considerabil capabilităţile nucleare, prin achiziţionarea de echipamente noi, de la bombardiere strategice la rachete balistice cu rază lungă de acţiune lansate de pe noi platforme maritime. Industria de armament rusească se dezvoltă, cu pretenţia de a deveni unul dintre cei mai importanţi jucători la nivel mondial. Acest lucru se traduce atât în intenţia, dar şi în capacitatea crescândă a Federaţiei Ruse de a produce armament. Având în vedere faptul că industria de armament rusească se află în întregime sub controlul statului, este evident de ce riscul este demn de luat în considerare şi de ce trecerea de la provider extern la unul orientat către piaţa internă ar fi foarte uşoară.
În al doilea rând, Rusia se percepe ca fiind o mare putere, motiv pentru care nu acceptă ca politica sa să fie în vreun fel îngrădită, influenţată sau limitată de alţi actori ai scenei internaţionale. Pretenţia Rusiei este de a fi recunoscută şi tratată în consecinţă ca o mare putere, egală nu doar cu restul puterilor din acest club, dar chiar cu NATO. Din modelul de construcţie a parteneriatului NATO-Rusia, exact acest lucru se prefigurează: determinarea Rusiei de a fi recunoscută, singură, ca egală a Alianţei. Este, cred, redundant să subliniez faptul că statele membre NATO nu sunt dispuse să accepte acest statut pentru Rusia. În cel mai bun caz, statele membre NATO percep Rusia ca pe un fost gigant, care treptat şi-a diminuat puterea şi influenţa, dar ale cărui capabilităţi – la nivel nuclear – încă îl caracterizează ca un actor foarte periculos.
Competiţie strategică
Parteneriatul NATO-Rusia este în mare măsură obstrucţionat şi de competiţia strategică dintre cele două părţi, care, deşi a scăzut în intensitate după sfârşitul Războiului Rece, nu a încetat să mai existe. O dovadă puternică a acestei realităţi o constituie faptul că arsenalul nuclear strategic rusesc este îndreptat împotriva SUA şi a NATO îndeosebi, semnalând faptul că, deşi nu mai are aceeaşi intensitate, rivalitatea dintre cele două nu a dispărut. Ca şi Rusia, SUA urmăresc atent orice mişcare a Kremlinului, cântărind prejudiciile pe care aceasta i le-ar putea provoca. Ideea de încredere reciprocă ce este necesară într-o măsură cât de mică în cadrul unui parteneriat nu există între Rusia şi NATO.
Mai mult decât atât, să nu uităm de insistenţa cu care Rusia continuă să-şi revendice “drepturile” asupra Europei de Est şi a Asiei Centrale. Extinderea NATO în aceste zone va tensiona fără îndoială relaţiile dintre cele două părţi probabil dincolo de limita la care parteneriatul va mai fi sustenabil. Apropierea NATO de graniţele sale îi creează Rusiei o îngrijorare de înţeles, mai ales datorită vulnerabilităţii sale convenţionale. Repoziţionarea bazelor militare americane şi ale NATO din ce în ce mai aproape de graniţele sale îi nelinişteşte profund pe liderii de la Kremlin.
În plus, arsenalul nuclear rusesc, care este într-adevăr crucial pentru securitatea naţională, devine extrem de vulnerabil în faţa unor sisteme de apărare antirachetă pe care SUA le-ar putea desfăşura în aceste state est-europene. În ciuda faptului că NATO insistă că acestea nu sunt îndreptate împotriva Rusiei, ci împotriva unor potenţiale ameninţări ce ar veni din zona Orientului Mijlociu, ar fi naiv din partea noastră să nu luăm în considerare că ele sunt şi un factor de descurajare şi protecţie împotriva arsenalului rusesc. Răspunsul Moscovei a venit foarte prompt sub forma cercetărilor extinse în ceea ce priveşte scăderea timpului în care, în faza de decolare a rechetelor, acestea sunt vulnerabile de a fi distruse de sistemele antirachetă ale NATO (SUA).
Posibila transformare a NATO într-o organizaţie la nivel global este puternic susţinută, şi chiar cerută, de către Moscova în condiţiile în care această transformare va face din NATO – alianţă militară – o organizaţie politică, lucru ce ar diminua considerabil ameninţarea pe care Rusia o resimte din partea acesteia din urmă. Nu o dată ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, a accentuat că viitorul parteneriatului dintre Rusia şi NATO depinde în foarte mare măsură de transformarea politică a NATO, precum şi de extinderea acestuia. Aceasta este însă doar una din faţetele acestui parteneriat. În realitate, el depinde şi de deciziile de politică internă ruseşti care par să dicteze momentan în mare măsură priorităţile de politică externă ale Federaţiei Ruse în raport cu NATO. Acest lucru i-a determinat pe mulţi analişti să creadă că Rusia se va întoarce la politica imperialistă tradiţională, însă înclin să cred că politica rusească are în vedere alte obiective pentru moment. Creşterea economică, ca o modalitate rapidă de a ajunge din nou în postura de mare putere, îi apare din ce în ce mai tentantă Kremlinului, deşi dimensiunea militară cu siguranţă nu va fi neglijată şi nici împinsă pe planul doi.
Faptul că în ultimii ani regimurile autocratice din statele est-europene membre CSI au început să se erodeze şi să fie înlocuite de regimuri cel puţin declarativ democratice reprezintă o ameninţare la adresa securităţii naţionale a Federaţiei Ruse care se vede din ce în ce mai vulnerabilă în faţa NATO. Această teamă nu este în totalitate obsesivă, întrucât NATO, prin repoziţionarea bazelor sale în Europa de Est, câştigă în termeni de adâncime strategică în cazul unor operaţiuni împotriva Rusiei. În plus, există teama, reminiscenţă a Războiului Rece, de a avea graniţă comună cu imamicul principal, ceea ce ar face ca un conflict local la graniţă să escaladeze într-un război între cele două părţi. De aici şi insistenţa cu care Moscova cere ca Tratatul privind Armele Convenţionale în Europa (noiembrie 1990, Paris) să fie semnat de statele baltice, noi membre ale NATO – în ciuda faptului că ea însăşi nu l-a ratificat încă. Până în prezent NATO a refuzat acest lucru, susţinând că Federaţia Rusă trebuie să-şi respecte mai întâi promisiunea făcută în cadrul summit-ului de la Istanbul din 1999 şi să retragă trupele din Moldova şi Georgia. În prezent, situaţia din acest punct de vedere se află într-un punct mort, fără perspective de progres semnificativ. Deşi trupele ruseşti vor fi retrase în totalitate din Georgia până la sfârşitul lui 2008, ele au fost mutate în vecina Armenia. Iar în privinţa trupelor din Moldova, ele sunt portretizate ca trupe de menţinere a păcii, iar retragerea lor nu este avută în vedere de Kremlin. O tentativă a secretarului de Stat pentru Apărare, Donald Rumsfeld, din vara anului 2006, de a înlocui focoasele nucleare de pe armele strategice ale celor două părţi cu focoase convenţionale, a fost respinsă de ministrul Apărării rus, Serghei Ivanov.
În realitate, parteneriatul dintre NATO şi Rusia este mai mult o ficţiune decât o realitate. El există şi funcţionează doar pe hârtie, nu şi în practică, unde este realmente nefuncţional. Cu toate acestea, el reprezintă momentan ceea ce probabil s-a intenţionat încă de la început: un instrument politic care să promoveze o apropiere şi un minim dialog între foştii oponenţi strategici. Orice viitor al acestuia trebuie să ia în considerare nu numai relaţiile dintre cele două părţi şi necesitatea acestora de a se afla într-un minim dialog, dar şi dezvoltările politice la nivel intern în Rusia, pe de o parte, şi în SUA (mai ales), pe de altă parte. Din acest punct de vedere, în măsura în care prezintă posibilitatea de a conduce la o schimbare a direcţiei politicii externe a acestor actori, alegerile prezidenţiale din 2008 din Rusia şi SUA au un rol foarte important în determinarea liniilor de evoluţie a relaţiei NATO-Rusia.
