Reforma UE a fost declansata nu doar de procesul de extindere, ci si de modul complicat în care functioneaza Uniunea si de repetatele probleme aparute pe parcurs. Actualmente, UE nu are o personalitatea juridica si, prin urmare, nu poate fi un subiect de drept international. Cea care are aceasta calitate este Comisia Europeana, ceea ce îi permite sa participe la negocierile din cadrul OMC, dar nu si în cele din cadrul ONU. De aceea, fuziunea tratatelor i-ar permite Uniunii sa vorbeasca pe o voce unica.
A vorbi despre istoria constructiei europene înseamna a ne referi la un sir lung de esecuri, esecuri care au dus pâna la urma la un rezultat de succes. Maastricht, Amsterdam sau Nisa au fost considerate la vremea lor esecuri, însa pasii facuti cu aceasta ocazie în constructia europeana au fost foarte importanti. Ceea ce deosebeste procesul de integrare europeana de alte procese similare este continua adaptare la nevoile care au aparut pe parcurs si la dorintele exprimate de catre Statele membre de a avansa într-o directie sau alta.
Îmbunatatirea mecanismului de luare a deciziilor si eficacitatea functionarii Uniunii a fost un proces continuu, iar în aceste momente în care Uniunea Europeana se afla în plin proces de extindere – ceea ce implica un sistem institutional mai complex, acest lucru este cu atât mai necesar.
De ce s-a pus problema crearii unei Conventii Europene? Cel mai plauzibil raspuns este ca statele membre ale Uniunii au ajuns la concluzia ca sistemul anterior nu functioneaza cum trebuie si ca Tratatul de la Amsterdam si de la Nisa nu au obtinut rezultatele scontate.
În cadrul întâlnirii la nivel înalt de la Nisa din decembrie 2000 sefii de stat au decis ca sunt necesare schimbari institutionale având în vedere extiderea UE. Este clar ca era deja dificil pentru cei 15 membrii sa ia decizii unanime, iar extinderea va face mult mai complicat acest proces, de aceea s-a convocat o dezbatere mult “mai ampla si mai profunda despre viitorul Europei”.
Într-o anexa a Tratatului intitulata “Declaratia despre viitorul Europei” se încurajau toate viitoarele presedintii ale UE – respectiv cea suedeza si belgiana sa initieze dezbateri cu toate partile interesate, inclusiv societatea civila din fiecare stat.
Consiliul European de la Laekn desfasurat sub presedintia belgiana a prezentat o declaratie care continea indicatiile necesare pentru a continua acest proces, propunându-se 56 de puncte principale de dezbatere ca punct de pornire. Declaratia de la Laeken definea mandatul si cadrul institutional al noii structuri create – Conventia Europeana – si în acelasi timp stabilea cum ar trebui sa functioneze aceasta institutie nou creata. Tot în Laeken s-au decis etapele de lucru pentru Conventie: dialogul deschis cu societatea, faza intitulata “open reflexion”, a doua faza de studiu intitulata “structured reflexion”, si faza finala, faza de recomandari.
La Nisa fusesera deja definite cele patru puncte principale care trebuiau supuse reflexiei. Acestea erau:
- O delimitare mai precisa a puterii între Uniunea Europeana si statele membre;
- statutul Cartei Drepturilor Fundamentale;
- simplificarea Tratatelor Uniunii si
- rolul parlamentelor nationale în cadrul structurii europene.
Declaratia de la Laeken a adaugat la aceasta lista alte puncte aditionale si de importanta care ar trebui analizate în cadrul Conventiei cum ar fi:
o mai buna divizare a competentelor;
rezolvarea “deficitului democratic” al UE;
schimbari institutionale;
apropierea UE de cetateni;
definirea rolului UE în cadrul unei lumi tot mai globalizate;
simplificarea instrumentelor politice ale UE;
integrarea tratatelor într-un singur text constitutional.
Practic, rolul Conventiei Europene este de a pregati urmatoarea conferinta interguvernamentala, conferinta care a fost prevazuta initial în anul 2004. Calendarul este însa deja întârziat, dar se prevede ca totul sa fie fata la sfârsitul lumii iunie, la reuniunea Consiliului European de la Atena si se doreste ca sa se înainteze data de desfasurare a Conferintei interguvernamentale în al doilea semestru al anului 2003.
Dorinta viitoarei presedintii italiene este ca Tratatul din Roma din anul 1956 sa culmine cu cel din anul 2003. În acest mod Piata Comuna s-ar vedea înlocuita de un nou Tratat Constitutional si care se doreste sa înglobeze toate Tratatele anterioare sau sa culmine cu o Constitutie europeana, marele vis european.
Conventia a început sa lucreze pe data de 28 februarie, iar Consiliul European din Laeken a numit pe Valery Giscard D’Estaing ca Presedinte al Conventiei si pe Giuliano D’Amato si Jean Luc Dehaene, vicepresedinti. Înafara acestora membri ai Conventiei sunt: 15 sefi de stat si de guvern, 13 reprezentanti din partea tuturor statelor candidate, 30 de reprezentanti ai parlamentelor nationale din statele membre (2 pentru fiecare tara); 26 de reprezentanti din partea parlamentelor nationale din alte state candidate (câte 2 pentru fiecare tara); 16 reprezentanti din partea Parlamentului European; 2 reprezentanti din partea Comisiei Europene; 3 reprezentanti din partea ECOSOC, 6 din partea Comitetului regiunilor si 3 reprezentanti ai Avocatului poporului ca interlocutori sociali.
Ceea ce a caracterizat înca de la început lucrarile Conventiei a fost dorinta de a constitui un forum de dezbateri cât mai mare si mai reprezentativ, care sa cuprinda toate structurile interesate si implicate în noua constructie europeana. Pe de alta parte, întreg procesul s-a remarcat prin transparenta sa. Conventia Europeana a fost prezentata în toate mijloacele de comunicare în masa si mai ales pe Internet.
Cu scopul declarat de a initia o reflexie cât mai ampla si mai profunda asupra problemelor europene, s-a decis constituirea unor grupuri de lucru pe teme concrete si de interes pentru Europa (subsidiaritate; carta drepturilor fundamentale; personalitate juridica; parlamente nationale; competente complementare; guvernarea economica; actiuni externe; aparare; simplificare; libertate, securitate si justitie; Europa sociala.
Conventia Europeana are drept obiective, asa cum am afirmat, pe de o parte reforma institutionala si pe de alta parte reforma manierei de luare a deciziilor în cadrul Uniunii. Reforma UE a fost declansata nu doar de procesul de extindere, ci si de modul complicat în care functioneaza Uniunea si de repetatele probleme aparute pe parcurs. Spre exemplu, în momentul de fata exista 30 de tipuri diferite de procedee în ceea ce priveste luarea deciziilor.
De asemenea, reforma se refera si la democratizarea Uniunii, la cresterea transparentei si, în acelasi timp, la maniera prin care se poate creste legitimitatea acesteia în raport cu cetatenii din statele membre.
Existenta unui Tratat unic, Tratat Constitutional sau a unei Constitutii cara sa aiba o lista concisa si clara a ariilor politice exclusive ale Uniunii si a celor pe care le împarte cu statele membre ar fi în interesul cetatenilor si ar face mult mai eficienta munca organismelor europene.
Pe de alta parte trebuie simplificate si clarificate instrumentele de executie ale acestor competente: directive, regulamente, etc. Grupul de lucru a propus sa fie limitate la un numar de cinci instrumentele si dinstinge între cele legislative (propunerea este ca acestea sa se numeasca legi europene sau legi cadru europene) si cele executive, dar fiind ca în Tratatele actuale nu exista o demarcare clara între puterea executiva si cea legislativa.
Cu privire la procesul de simplificare si eficientizarea modului de a lua decizii, generalizarea majoritatii calificate în loc de votul unanim este, fara îndoiala, o schimbare importanta, dar riscanta, si presupune o provocare pentru statele membre, însa aceasta reprezinta un pret ce trebuie platit pentru integrare si pentru dorinta de a avea o Europa unita.
Sistemul comunitar în forma sa actuala, este un hibrid, este ambiguu – fapt ce se datoreaza si procesului continuu de evolutie si adaptare – si asociaza institutiile supranationale cum ar fi Comisia si Parlamentul, cu institutii interguvernamentale cum ar fi Consiliul. În cadrul acestui sistem unul dintre principiile bine conservate pâna în prezent a fost cel al echilibrului institutional între cele trei institutii importante ale Uniunii: Comisia, Parlamentul si Consiliul.
În ceea ce priveste legitimitatea democratica, actualmente exista doua surse: una este Parlamentul si alta indirecta, prin guvernele reprezentate în Consiliu. Îmbunatatirea legitimitatii democratice înseamna de fapt întarirea rolului si a greutatii institutiilor comunitare si prin urmare ar însemna o cedare de putere din partea Statelor membre.
Problema legitimitatii democratice este strâns legara si de cea a personalitatii juridice a Uniunii. Actualmente UE nu are o personalitate juridica si prin urmare nu poate fi un subiect de drept international. Cea care are aceasta calitate este Comisia Europeana, ceea ce îi permite sa participe în cadrul negocierilor din OMC, dar nu si în cele cu ONU. De aceea, fuziunea tratatelor i-ar permite Uniunii sa vorbeasca cu o voce unica, sa poata avea o personalitateunica si, ceea ce e mult mai important, este vorba de prezenta uniunii în plan extern, mai precis de capacitatea sa de a semna tratate internationale si de a îsi asuma obligatii si responsabilitati (acest capitol a implicat dezbateri aprinse deoarece în conditiile date Franta si Marea Britanie ar trebui sa renunte la locul lor în Consiliul de Securitate). În ceea ce priveste tema unei singure voci în plan extern, concluziile grupului de politica externa si securitate prezinta în acelasi timp ideea unei “palarii duble” – double chapeau – ceea ce ar însemna ca functiile lui MR. PESC (actualmente în personalitatea lui Havier Solana) si cele ale reprezentantului Comisiei în materie de politica externa sa fie cumulate de aceeasi persoana.
În cadrul dezbaterii despre rolul parlamentele nationale s-a discutat cresterea rolului acestora în procesul de constructie europeana si s-a recomandat o mai buna informare a acestora din partea Comisiei, obligând acest organism sa trimita în mod direct propunerile legislative catre parlamentele nationale. S-a vorbit si de un Congres al popoarelor europene care ar fi un Parlament mare ce ar îngloba reprezentantii tuturor parlamentelor nationale, dar care nu ar fi un organ al Uniunii, ci ar avea doar functia de a alege un Presedinte al Consiliului European.
În cadrul grupului de lucru intitulat “Competente suplimentare” s-a încercat sa se vada daca este necesara adaugarea la actualele competente ale Uniunii altele noi si care se refera politica de aparare, justitie si probleme interne, sau sanatate, educatie si cultura, domenii în care, pentru moment, Uniunea nu are nici o autoritate. Competentele Uniunii sunt cele atribuite de catre statele membre si fundamentul lor se afla la nivelul Statelor membre si se bazeaza pe principiul subsidiaritatii si al proportionalitatii, principii care figureaza în tratatul de la Maastricht si care au fost confirmate în cadrul Conventiei.
În ceea ce priveste sistemul de competente împartite între institutiile comunitare si statele membre, acesta este legat de principiul de codecizie. Cheia echilibrului în acest sistem este, fara îndoiala, principiul subsidiaritatii care legitimeaza interventia institutiei superioare (UE) când se considera ca institutia inferioara (statul membru) nu va obtine scopurile urmarite, scopuri de multe ori comune diferitilor membri.
În ceea ce priveste guvernarea economica, grupul de lucru s-a concentrat pe diferentele între politica monetara europeana care este de competenta exclusiva a Comunitatii, lasând politica economica în seama statelor membre, dar insistând pe o mai buna coordonare a acestor politici, pentru a permite Uniunii sa evolueze în concordanta cu importanta sa economica.
Asa cum am afirmat la începutul articolului, societatea europeana este una în continua miscare, iar ceea ce a deosebit UE de alte proiecte de integrare a fost continuul proces de evolutie si adaptare la noile necesitati si provocari ale societatii europene. Conventia Europeana este un proces istoric iar rezultatele sale pot duce la atingerea unui punct culminant în cadrul procesului de constructie europeana, însa, deocamdata, ultimul cuvânt îl au de spus guvernele tarilor membre în cadrul Conferintei Guvernamentale ce se pregateste.
În acelasi timp, extinderea Uniunii la 25 de state în 2004 si la 27 în 2007, asa cum este prevazut, poate aduce cu sine noi provocari si, în consecinta, noi schimbari; prin urmare nu putem sti daca am ajuns la un punct final în procesul de constructie a unei Europe Unite sau aventura continua.
Publicat în : Politica externa de la numărul 2
