PNL se află în momentul de faţă într-o perioadă de tranziţie, perioadă începută un pic cam târziu, şi este de văzut dacă va reuşi să recupereze decalajul de imagine în favoarea PD. Principala problemă pe care trebuie să o surmonteze cât mai rapid este delimitarea de „băieţii răi”, trioul Geoană, Voiculescu, Vadim. Orice întârziere alături de aceştia îi poate costa foarte mult în plan electoral.
Este evident că cei trei se află într-o criză puternică, ceea ce nu este cazul la PNL. PSD a pierdut mai bine de jumătate din electorat, la fel PRM, iar Voiculescu nu avea ce să piardă. Toţi trei se află pe un trend descendent şi au serioase probleme de identitate, de aceea asocierea lui Tăriceanu cu ei duce la erodarea vizibilă a imaginii sale.
Electoratul liberal
În momentul de faţă, PNL este singurul partid care deţine un electorat propriu semnificativ ca număr. În ciuda atacurilor suferite în ultimii doi ani, în ciuda plecării unei facţiuni din partid, PNL rămâne în jur de 18% în preferinţele electoratului, un scor „nici prea-prea, nici foarte-foarte”. Ceea ce ar trebui să îngrijoreze PNL este că PD a preluat tot electoratul Alianţei D.A. Democraţii au venit în Alianţă cu o zestre de circa şapte procente, liberalii cu 17, restul de 10 procente fiind doar electori exasperaţi de PSD. În vreme ce liberalii sunt la aceeaşi cotă, democraţii au crescut de patru ori. De asemenea, aproape jumătate din electoratul liberal pare să-l vrea preşedinte pe Traian Băsescu, semn că acesta nu a devenit „duşmanul de moarte” aşa cum am fi tentaţi să credem. Este adevărat, preferinţa electoratului liberal pentru Traian Băsescu – în ciuda atacurilor acestuia la adresa PNL – poate fi şi rezultatul absenţei unui candidat propriu la preşedinţie, caz în care Traian Băsescu apare mai degrabă ca un „second best” relativ la un Mircea Geoană sau – Doamne, fereşte! – un George Becali.
Desigur, partenerul său de Alianţă, Partidul Democrat, a crescut foarte mult în special datorită simpatiei faţă de Traian Băsescu şi a aprecierii de care se bucură acesta. Însă cele aproape 30 de procente cu care este creditat în prezent sunt constituite dintr-un electorat deloc omogen, în care întâlnim de la foşti simpatizanţi ai României Mari (partea „superioară” a acestui electorat, adică militari, cadre didactice, funcţionari, în special din zona Ardealului) până la foşti ţărănişti. Acest electorat este încă departe de a se fi ataşat definitiv de valorile democrate datorită timpului scurt scurs şi există încă pericolul ca el să plece în cazul apariţiei unei oferte mai interesante sau mai adecvate ori a unei scăderi a lui Traian Băsescu. Radicalizarea discursului politic poate duce la „talibanizarea” electoratului democrat, însă eterogenitatea lui face dificilă unificarea discursului politic. Deocamdată, liderii PD au jonglat bine cu discursul vag naţionalist, vag socialist şi au reuşit să mulţumească pe toată lumea.
Căderea PSD
PSD este în scădere continuă, în principal prin abandonarea electoratului său tradiţional – persoanele „asistate” din mediul rural şi urbanul mic –, dar şi datorită unor mişcări politice neinspirate: colaborarea cu Traian Băsescu în primii doi ani şi acum întoarcerea la 180 de grade prin tentativa de suspendare a acestuia. Cum Traian Băsescu este poziţionat simbolic ca „unic luptător împotriva corupţiei”, orice critică din partea PSD este interpretată de electorat ca o opoziţie la „curăţarea scenei politice”, mai ales în condiţiile în care oricum PSD este perceput de majoritatea electoratului ca un partid „de corupţi”. Pe zi ce trece, se dovedeşte că atacul frontal la Traian Băsescu s-a dovedit a fi o mişcare neinspirată care poate împinge PSD într-o criză majoră în momentul în care vor apărea în sondaje şi rezultatele. Procentul de 16-17% cu care îl creditează ultimele sondaje nu măsoară încă efectele acţiunilor din ultima perioadă. Colac peste pupăză, PSD are şi problema Marian Vanghelie care va atârna ca o piatră de moară în încercarea de a convinge electoratul de bunele sale intenţii. Ceea ce n-a reuşit să facă Traian Băsescu în doi ani face Mircea Geoană (aproape) singur în doar câteva luni. În momentul de faţă nu este foarte clar cui se mai adresează PSD, impresia generală fiind că PSD încearcă doar să-şi acopere corupţii.
Şi PRM coboară
Partidul România Mare, a intrat pe o pantă descendentă. Scăderea PRM nu se datorează însă ascensiunii lui George Becali, aşa cum greşit afirmă multă lume. Dacă ne uităm pe profilul sociologic al votanţilor celor două partide observăm că ele sunt diferite. Majoritatea votanţilor PRM au studii superioare, se află în general în poziţii de perdanţi ai tranziţiei din punct de vedere al statusului social (cadre didactice şi militare, funcţionari, tehnicieni), oameni rămaşi cu nostalgia discursului naţionalist comunist, speriaţi de pericolul „maghiar”, deşi puţini dintre ei se confruntă cu adevărat cu acesta (PRM obţine de regulă scoruri mari în zone în care nu există picior de ungur). De aceea, şansele ca electorii PRM să ajungă la Gigi Becali sunt relativ mici. Mai degrabă ei au fost atraşi de discursul justiţiar al PD şi al preşedintelui Băsescu şi de accentele naţionaliste pe care aceştia le strecoară din când în când în discurs. Acest electorat a fost dezamăgit recent de numirea Oanei Zăvoranu în funcţia de purtător de cuvânt a PRM, actriţa potrivindu-se cu electoratul PRM ca nuca în perete.
În fine, Dan Voiculescu enervează la culme datorită agitaţiei exagerate în raport cu importanţa partidului său pe scena politică.
Asocierea mai mult sau mai puţin voluntară a liberalilor cu troica antiprezidenţială îi creează mari probleme lui Tăriceanu, mai ales în condiţiile în care electoratul său rămâne încă relativ fidel preşedintelui şi ideii de Alianţă cu Partidul Democrat, iar ideea de anticorupţie joacă un rol important. Discursul din Parlament al lui Crin Antonescu, unul dintre cele mai bune discursuri parlamentare din istoria parlamentarismului românesc, reuşeşte să redea corect echilibristica pe care trebuie să o facă liberalii. Însă una este discursul parlamentar şi alta este discursul direct către electorat unde nu prea este loc de nuanţe.
Unde se află liberalii?
În momentul de faţă, liberalii nu se află deloc într-o poziţie confortabilă. Congresul pe care l-au avut în ianuarie clarificase oarecum lucrurile. PNL se poziţiona ca lider al taberei anti-Băsescu, dar o opoziţie mai degrabă „soft”, raportat la ceea ce fac acum PSD, PC, PRM, şi încerca să-şi scoată în evidenţă „atuurile electorale”: poziţionarea anticomunistă şi antisecuristă; militarea pentru un stat „minimalist”; retragerea trupelor din Irak.
Aceste teme prin care PNL se diferenţiează pe scena politică au fost spulberate de PSD şi Dan Voiculescu, susţinuţi în siaj de Vadim Tudor. În momentul de faţă, PNL nu se mai poate poziţiona ca partid antiprezidenţial fără a fi asociat cu PSD sau PC, ceea ce anulează orice referire anticomunistă sau antisecuristă, cu atât mai puţin anticorupţie.
Nu întâmplător purtătorii de cuvânt anti-PNL încearcă să acrediteze ideea „patrulaterului negru PNL-PSD-PC-PRM”. Această mutare a fost contracarată de PNL – este pentru prima dată când PNL reacţionează oportun şi corect – printr-o repoziţionare în poziţia de „arbitru” în războiul dintre PSD-PC-PRM şi Traian Băsescu. Din păcate însă, delimitarea nu a fost făcută foarte convingător, astfel încât efectele sunt deocamdată slabe. Până la urmă, aceasta reprezintă nişa pe care se poate poziţiona PNL în momentul de faţă, ca „a treia cale”.
Paradoxal, în momentul de faţă, PNL se află exact în aceeaşi situaţie în care se află PD, adică izolat complet pe scena politică. Sprijinul pe care par că îl acordă PSD, PRM, PC nu face decât să-i aducă deservicii majore, această asociere oripilând deja propriul electorat. Cu Traian Băsescu nu mai există posibilitate de împăcare, iar PD este cumva prins la mijloc. Atâta vreme cât PNL este ostil preşedintelui, PD nu se poate apropia de liberali. Este de remarcat aici şi faptul că PD a evitat până acum orice apropiere reală de facţiunea desprinsă din PNL, gest care nu avantajează bineînţeles PNL. De partea cealaltă, PNL nu are cum să stea doar să încaseze loviturile din partea preşedintelui aşa cum a făcut-o în ultimii doi ani, de aceea reacţionează, însă această activitate antiprezidenţială decredibilizează poziţionarea PNL ca „a treia cale”, iar radicalizarea discursului politic face imposibilă decelarea nuanţelor.
Atuurile PNL
În ciuda imaginii din mass-media, liderii PNL sunt mult mai puţin vulnerabili la acuzaţiile de corupţie decât cei de la PD. În afară de coruptul de serviciu, Dinu Patriciu, PNL nu are mari probleme în acest sens. Problema PNL este să valorifice această realitate din punct de vedere al imagini publice, lucru care se pare că nu-i reuşeşte.
De asemenea, PNL are de partea sa rezultatele foarte bune ale guvernării, care se poate lăuda cu performanţe semnificative (desigur, şi cu contribuţia celorlalte partide). Schimbarea sistemului de impozitare lasă anual în buzunarele românilor mai mult de un miliard de euro, recalcularea pensiilor a redus decalajele şi nedreptăţile din sistemul public de pensii, eforturile guvernului au adus ca rezultat aderarea României la termen, creşterea economică are ritmuri foarte mari. Din păcate, discuţia publică este acaparată de teme secundare, astfel încât liberalii nu au reuşit până acum să-şi impună realizările în conducerea guvernului.
În fine, un alt atu important al liberalilor este că sunt singurul partid care nu este de lider (aici mai poate intra şi PSD, însă social-democraţii sunt în plină degringoladă şi nici măcar ei nu mai ştiu ce sunt) şi în care este vizibilă – chiar dacă de cele mai multe ori prost înţeleasă – pluralitatea opiniilor.
Pornind de la aceste atuuri, PNL se poate repoziţiona pe scena politică drept o alternativă solidă de dreapta, însă pentru a reuşi în acest demers este obligatoriu ca liberalii să nu se mai amestece în temele secundare care domină acum discursul public. Dacă PNL doreşte să fie perceput ca fiind „altfel”, primul pas ar fi să se comporte pur şi simplu altfel.
