După dezmembrarea Uniunii Sovietice, SUA au preluat rolul de putere supremă a lumii. Privind înapoi, acest moment a fost scurt. În calitate de cea mai mare putere a lumii, SUA au invadat Irakul – dezvăluind tuturor ideea unei lumi guvernate de puterea şi principiile unei singure naţiuni. Încercările de a gestiona conflicte ca cel dintre Israel şi Liban se confruntă cu un labirint de relaţii cauză-efect între numeroase ţări şi agenţi non-statali. În prezent, lumea se confruntă cu ascensiunea unor ţări ca India şi China, cu revigorarea altora (Rusia), cu tehnologii care ajută terorismul, cu diminuarea resurselor de apă şi petrol, cu influenţa mass-media globale şi cu puterea în creştere a multinaţionalelor, a organizaţiilor non-guvernamentale şi a grupurilor religioase. Un efort coordonat şi o ordine mondială sunt necesare, pentru a putea rezolva multitudinea de influenţe concurente. Disputele influenţelor multipolare ar putea fi temporare sau s-ar putea să anunţe un viitor sumbru, în care ne vom aminti cu nostalgie de zilele în care superputerile reuşeau să păstreze stabilitatea.
Bun-venit noii dezordini multipolare a lumii! Statul Israel este în război cu Hezbollah, dar nu şi cu statul Liban. Statul libanez nu îşi poate controla propriul teritoriu. Iranul influenţează puternic Hezbollahul, dar nu îl controlează.
Satisfăcută de succesul la summitul G8 din Sankt Petersburg, Rusia probabil că nu are relaţii mai strânse cu nici una din puterile G8 decât cu Siria (căreia îi furnizează armament) şi Iranul.
China este şi ea prezentă acolo, ca şi principalele puteri europene – care încă o dată se dovedesc incapabile să se comporte ca o adevărată Uniune Europeană. SUA au cea mai puternică forţă armată din lume, şi cum o folosesc? Ca să-şi evacueze cetăţenii din Liban. Dacă SUA vor reuşi să medieze un acord de pace, va fi doar printr-o diplomaţie multilaterală complexă.
Aşadar, bun-venit noii dezordini multipolare – şi adio minutului unipolar de aparentă supremaţie incontestabilă a Americii ! Hiperputerea! Mega-Roma! Vă mai amintiţi? “Minut” se dovedeşte un termen corect: un episod scurt între vechea lume bipolară şi începutul noii lumi multipolare a secolului XXI. Această nouă multipolaritate este rezultatul a cel puţin trei curente.
Primul, şi cel mai cunoscut, este ascensiunea sau revirimentul altor state — China, India, Brazilia, revenirea Rusiei — ale căror resurse de putere concurează cu cele ale puterilor recunoscute din Vest. Al doilea este puterea în creştere a actorilor non-statali. Aceştia sunt foarte diferiţi ca tipologie, de la mişcări ca Hamas, Hezbollah şi Al-Qaeda, la organizaţii non-guvernamentale ca Greenpeace, de la mari companii energetice şi farmaceutice la regiuni şi religii.
Un al treilea curent implică modificări în însăşi structura puterii. Progresele făcute în tehnologiile cu potenţial de violenţă permit unor grupuri foarte mici de oameni să pună probleme unor state puternice recunoscute, fie intrând cu un avion în clădirea World Trade Center din New York, prin lansarea unei rachete spre Haifa, prin atacarea armatei americane în Irak, prin explozii la metroul londonez sau împrăştiind gaz sarin în reţeaua de metrou din Tokyo.
Progresele în tehnologia informaţiei şi mass-media globalizate înseamnă că cea mai puternică armată din istoria omenirii poate pierde un război nu pe un teren de bătălie însângerat, ci pe terenul de luptă al opiniei publice mondiale. Dacă ne uităm la scăderea abruptă a popularităţii SUA începând din 2002, măsurată de sondaje de opinie Pew Global Attitudes în ţări tradiţional favorabile Washingtonului, putem susţine că acest lucru s-a întâmplat şi Statelor Unite.
Efectul net al acestor curente foarte diferite este reducerea puterii relative a statelor occidentale recunoscute, şi în special a SUA. Puţin observată în mare parte a lumii şi mascată de o retorică războinică permanentă, administraţia Bush s-a adaptat de fapt la această realitate în al doilea mandat al preşedintelui. Începând cu 2005, într-o abordare concepută de Rice, SUA i-a vizat nu doar pe ceilalţi doi membri ai “axei răului”, Iranul şi Coreea de Nord, ci şi majoritatea celorlalte provocări, printr-o diplomaţie multilaterală — deşi întotdeauna accentuând faptul că opţiunea folosirii forţei rămâne deschisă.
Această abordare a fost subminată de concentrarea uriaşă de timp şi resurse în Irak şi de reticenţa de a se angaja în negocieri directe bilaterale cu regimuri ticăloase ca cel din Iran, dar cu siguranţă politica externă americană din 2008 este foarte diferită de cea din 2003, când a început războiul din Irak. Coreea de Nord testează rachete capabile să transporte focoasele nucleare pe care deja le produce? Washingtonul spune: reveniţi la convorbirile în şase! Iranul îşi reia programul de îmbogăţire a uraniului? Washingtonul spune: vă vom duce în faţa ONU! Hezbollah lansează rachete spre Israel? Washingtonul spune: a venit timpul diplomaţiei!
Vorbind cu căldură despre multipolaritate, în 2003, Jacques Chirac făcea două afirmaţii: lumea este multipolară, şi asta e bine. Afirmaţia nr. 1 s-a dovedit corectă. Afirmaţia nr. 2 încă nu s-a confirmat. În primă fază, contează foarte mult dacă avem o ordine multipolară sau o dezordine multipolară. Ordinea este o valoare importantă în relaţiile internaţionale. Ea împiedică pierderile de vieţi omeneşti.
În prezent, ne confruntăm cu o dezordine multipolară şi nu este clar ce formă ar putea avea o nouă ordine multipolară. De-a lungul istoriei, ascensiunea unor noi puteri, care îşi căutau o poziţie proprie, a sporit şansele apariţiei violenţelor. La fel contestarea autorităţii în interiorul graniţelor unui stat.
Noi, liberalii internaţionalişti, visăm la o lume de state democratice, iubitoare de pace, care respectă drepturile omului şi acţionează prin alianţe şi organizaţii internaţionale în cadrul juridic internaţional. Imaginaţi-vă 192 de Canade. Unele din puterile în ascensiune se potrivesc acestei viziuni: Canada şi Australia, de pildă, ale căror resurse naturale le vor spori importanţa în viitor; dar şi, într-o măsură mare, India şi Brazilia. China şi Rusia categoric nu se potrivesc, şi nici mulţi dintre actorii non-statali care contează în politica internaţională de astăzi.
Henry Kissinger a sugerat că geopolitica Asiei în secolul XXI s-ar putea asemăna cu cea a Europei în secolul al XIX-lea, cu marile puteri întrecându-se pentru supremaţie, folosind războiul ca pe o continuare a politicii prin alte mijloace. Dar s-ar putea să fie mai rău. S-ar putea să fie acest gen de rivalitate între marile puteri la scară mondială, plus teroriştii. Plus corporaţiile. Plus comunităţile religioase transnaţionale. Plus ONG-urile internaţionale.
Nu sugerăm că aceşti actori ar fi echivalenţi din punct de vedere moral; dar ceea ce au ei în comun este că nu se potrivesc perfect într-o ordine mondială a statelor.
Ceea ce am văzut în 2006 de-a lungul frontierei dintre Israel şi Liban ar putea fi doar începutul. Cu Tony Blair o amintire şi prezenţa americano-britanică în Irak redusă la o valoare simbolică, s-ar putea să ne amintim de avertismentele lansate cândva de Blair — atras atât de nefericit în războiul din Irak — despre pericolul implicat de armele de distrugere în masă, terorism şi state eşuate.
Proliferarea nucleară — proliferarea armelor de distrugere în masă în general — este unul din cele mai mari pericole ale timpurilor noastre. Este de aceeaşi scară cu pericolul încălzirii globale şi la fel de greu de rezolvat. Mi se pare credibil să spunem că pericolul războiului nuclear este mai mare în această perioadă decât oricând – poate cu excepţia crizei rachetelor din Cuba din 1962, deşi scara unei conflagraţii probabile este mult mai mică. Cine e pregătit să parieze că nu vom avea o rachetă nucleară lansată la nervi în următorii 10 ani? Eu nu. Dumneavoastră?
Aşa că ar trebui să avem grijă ce ne dorim. În principiu, multipolaritatea este un progres faţă de unipolaritate din acelaşi motiv pentru care este înţelept să avem o diviziune bine definită a puterilor într-un stat democratic. Dar este un progres doar dacă apare ca o versiune a ordinii liberale – şi ambii termeni “ordine” şi “liberală’ au aceeaşi importanţă.
