Deşi analiştii politici s-au arătat destul de sceptici înaintea recentului summit UE-Rusia desfăşurat la Habarovsk, rezultatele n-au lipsit. Ba, mai mult, politica Matrioşkăi a punctat serios în relaţia cu U.E. Avem în vedere faptul că la finalul discuţiilor, Jose Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, a admis ca fiind pozitivă ideea actualizării Cartei energetice europene şi a salutat propunerile lui Dmitri Medvedev în această direcţie.
Preşedintele Medvedev a anunţat din nou la Habarovsk propunerea de a se crea „o nouă arhitectură a securităţii europene” şi înzestrarea ei cu o bază juridică, una care să permită să se răspundă mai bine la crizele eventuale, în speranţa că măcar de această dată auzul liderilor europeni va fi ceva mai receptiv. Şi, probabil, nu întâmplător, preşedintele Medvedev a ales Haborovsk pentru reuniunea din acest an. Adică în Orientul Extrem al Rusiei, la graniţa dintre cele două continente: Europa şi Asia. Pentru că nu trebuie să uităm că, din punct de vedere geopolitic, Rusia are o relevanţă unică în lume, prin poziţia sa în cadrul continentului euroasiatic, la interferenţa unor civilizaţii şi culturi atât de diferite, un stat fără analog, care a combinat în structurile sale caracteristici fundamentale europene şi, deopotrivă, asiatice. Din această îmbinare a rezultat un spaţiu etnocultural unic, cu o mentalitate specifică şi care necesită un tip de abordare aşijderea. Asta pare că şi-a dorit preşedintele Medvedev să le reamintească liderilor europeni atunci când i-a invitat “să simtă mai bine Rusia”, mai exact Rusia asiatică. Şi probabil în acelaşi sens, liderii asiatici au fost invitaţi la Ekaterinburg pentru lucrările Summit-ului Organizaţiei de la Shanghai, de această dată fiind vizată a fi simţită mai bine Rusia europeană.
În fapt, Rusia se axează în strategia sa pe două direcţii clare: Europa şi Asia. În ambele direcţii politica Kremlinului îşi sprijină argumentaţia pe aceiaşi factori de securitate, economici şi politici. Dar ponderea diferită a acestora în negocieri, precum şi invocarea abilă a poziţionării (europeană, asiatică, euroasiatică) arată că Rusia învaţă să-şi depăşească complexele seculare şi să-şi reconsidere poziţia geostrategică din “blestem” în sursă continuă de oportunităţi, fie că vorbim de câştiguri economice sau influenţă politică.
Însă, chiar dacă între UE şi Rusia continuă să existe aspecte asupra cărora e greu de obţinut un punct de vedere convergent (iar discuţiile de la Habarovsk au demonstrat că până şi în privinţa măsurilor de criză părţile au vederi diferite), nu relaţia cu Europa este cea care solicită cel mai mult atenţia liderilor Rusiei. Gestionarea relaţiei cu Asia Centrală (cele cinci republici foste sovietice) şi Asia-Pacific (în principal Japonia şi China) ridică mult mai multe probleme decât lasă să se vadă declaraţiile oficiale ale autorităţilor. Multiplele întâlniri la nivel înalt dintre liderii de la Moscova, Vladimir Putin şi Dmitri Medvedev, şi cei ai statelor din Asia Centrală, precum şi tratatele economice încheiate cu aceste prilejuri au creat impresia că Rusia e jucătorul care va face cărţile privitor la politica energetică. Dar, în realitate, relaţiile dintre Rusia şi Asia Centrală sunt definite de incertitudine. Această incertitudine se datorează modelului de relaţii bilaterale pe care Rusia l-a aplicat constant vizavi de statele ex-sovietice. Model dublat de o atitudine arogant-paternalistă care a persistat din anul 1990, în ciuda schimbărilor de lideri la Kremlin. Principalul obiectiv al Rusiei în acest model este de a menţine monopolul asupra transportului de hidrocarburi din Asia Centrală, atât către zona europeană, cât şi către cea a Chinei. Modelul, deşi fiabil în planurile strategice privind politicile energetice ale Rusiei, este instabil din numeroase motive. Între care nu lipsit de importanţă este cel al intenţiilor deschise ale Europei şi Chinei de a discuta direct cu partenerii central-asiatici şi probabil, motivul nemulţumirilor profunde şi greu de ţinut sub control, în ciuda pronunţărilor prieteneşti din cadrul briefingurilor oficiale. Într-adevăr, dorinţa statelor din Asia Centrală de a obţine un acces sporit pe piaţa de hidrocarburi şi reticenţa Moscovei de a consimţi la cererile lor este de natură să acumuleze tensiuni în relaţiile bilaterale. Astfel că evoluţiile actuale par gata să demonstreze, iar summitul energetic european de la Praga e un prim exemplu, că traseul hidrocarburilor poate suferi modificări. E adevărat, nu majore, dar suficiente pentru a crea angoase Rusiei.
Nici pe zona Asia-Pacific relaţiile nu evoluează fără probleme. Recenta vizită a premierului rus la Tokyo, dincolo de consolidarea relaţiilor economice, nu pare să fi adus nimic nou. Mai mult, premierul Japoniei, Taro Aso, propune Moscovei un parteneriat strategic, însă consideră că insulele Kurile de Sud sunt „teritorii ocupate ilegal”. Luând cuvântul în Parlament, prim-ministrul nipon a anunţat că aşteaptă din partea Moscovei explicaţii cu privire la modalităţile de soluţionare a disputei în cadrul apropiatului summit G-8 din 25-27 iunie de la Trieste (Italia). Taro Aso a dat de înţeles că nu va susţine ideea referitoare la împărţirea în două părţi a Insulelor Kurile. „Teritoriile de Nord nu au fost teritorii străine, ci teritorii japoneze”, a subliniat premierul nipon. Un punct de vedere fără echivoc comparativ cu declaraţia premierului Putin care menţiona că “Rusia nu va semna un tratat care să aducă deservicii intereselor sale”.
Tradiţionala şi frăţeasca prietenie ruso-chineză are şi ea punctele sale nevralgice. E adevărat că economia Rusiei a câştigat de pe urma importurilor masive ale Chinei. Însă n-ar trebui trecut cu vederea faptul că, pentru China, Siberia şi Extremul Orient continuă să fie o piaţă de desfacere şi de achiziţionare a materiei prime. Business-ul chinez nu investeşte local în economia rusă. China se orientează cu precădere asupra importului de resurse naturale, deoarece prelucrarea acestora în patrie este cu mult mai ieftină. Migraţia chineză în zona Orientului Extrem al Rusiei şi un alt diferend teritorial nerezolvat, înţelegerile energetice directe ale Chinei cu Kazahstanul sunt alte aspecte care pot genera tensiuni.
Miza Rusiei pe relaţiile cu Asia este uriaşă. Să ne amintim că la vremea când încă se afla la Kremlin, actualul premier rus a prezentat o prognoză potrivit căreia, până în anul 2020, cota regiunii Asia-Pacific în consumul energetic mondial va creşte până la 45%. Decalajul dintre rezervele proprii de resurse energetice şi necesarul pentru aceste resurse al regiunii va creşte, iar Rusia este dispusă să conlucreze în direcţia asigurării securităţii energetice în regiune. (Din noua configuraţie energetică a regiunii pot face parte şi punţile energetice dintre Rusia şi Japonia, Coreea, China şi alte ţări.) Dar pentru asta Rusia are nevoie să păstreze controlul asupra conductelor de hidrocarburi din Asia Centrală. Cu certitudine, Rusia este cel mai proeminent jucător în regiune, dar, pentru că relaţiile cu fostele state sovietice se schimbă constant, în timp ce Rusia încearcă să se afirme în deplinătatea potenţialului său, situaţia geopolitică rămâne instabilă.
În mod evident, problema care poate avea cel mai mare impact în modificarea modului de relaţionare în regiune este criza financiară. Dacă Rusia va fi capabilă să reziste la criza financiară, acest lucru va fi de natură să-i aducă reale beneficii privind creşterea şi consolidarea influenţei în regiune, care va ajuta la stabilizarea relaţiilor. Dacă economia Rusia cunoaşte un declin şi mai accentuat, este foarte probabil ca echilibrul să devină mai instabil. De altfel, în topul discuţiilor din cadrul Summitului SCO de la Ekaterinburg (15-16 iunie 2009) se vor afla măsurile pentru combaterea crizei. Pe agenda de zi a summitului sunt incluse, de asemenea, proiectele convenţiei privind lupta cu terorismul şi acordul privind măsurile de reacţie colectivă la diferite pericole regionale.
Teoreticienii familiei realiste de gândire din disciplina relaţiilor internaţionale anticipează pe termen mediu configurarea unui sistem internaţional multipolar structurat ca o „balanţă de putere” între două blocuri. Primul s-ar articula în jurul perechii Rusia-China şi ar grupa inter alia, ca poli secundari de putere, Iranul, Pakistanul şi grupul statelor Asiei Centrale „clasice” (cele 5 republici musulmane ex-sovietice) – state actualmente reunite aproape complet sub umbrela instituţională a Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai (SCO, Shanghai Cooperation Organization). Contrapus, al doilea bloc ar gravita în jurul celor doi poli majori, SUA şi India, extins fiind la rândul său cu alţi poli secundari precum Japonia sau Coreea de Sud.
Indiferent de evoluţiile viitoare, un aspect pare din ce în ce mai pregnant: capacitatea de proiectare a puterii şi influenţa Rusiei în Europa se vor calcula din perspectiva statutului şi influenţei Rusiei in spaţiul asiatic.
