Într-un recent articol, directorul revistei “Dilema Veche” (nr. 369, 9 martie 2011), domnul Andrei Pleşu, atrăgea atenţia asupra folosirii abuzive a cuvântului „dictatură” în România: Te faci vinovat de abuz lingvistic. A numi „dictatură“ situaţia din România de azi e a ignora sensul propriu al cuvântului „dictatură“, sau a adăuga „democraţiei originale“ trufandaua unei „dictaturi originale“.
Domnul Pleşu are dreptate întrutotul în articolul domniei-sale, în raport cu dictatura reală; ceea ce este în acest moment în România nu este dictatură. Există libertate de expresie, şi încă din plin, există partide la putere şi altele în opoziţie, există alegeri între aceste partide, există – teoretic – separaţia puterilor în stat etc. Deci am putea spune, fără rezerve, că România este o democraţie. Şi totuşi, marile companii de rating sau fundaţiile care sondează permanent piaţa democratică a lumii nu ne consideră o reală democraţie, ci mai degrabă o democraţie slabă – flawed democracy (democraţie defectuoasă).
Desigur nu suntem singura ţară în această situaţie, din contră suntem printre cele mai numeroase. Marea majoritate a statelor lumii sunt în această situaţie mediocră, de democraţii defecte sau de democraţii hibride – la limita dintre democraţie şi autoritarism. Ultimul raport al Economist Inteligence Unit ne arată că democraţia este în pericol peste tot în lume, că este în retragere şi că majoritatea societăţilor nu mai au încredere absolută în această formă de guvernământ. Desigur, nimeni nu spune că ar înlocui-o cu o dictatură, dar spune că democraţia nu mai pare să fie ce a fost înainte – adică un deziderat politic pentru libertate şi demnitate umană.
De ce se întâmplă acest lucru – care era întrucâtva previzibil – ne spun de ceva vreme tot mai mulţi cercetători ai fenomenului democratic. În primul rând, în tot mai multe state democraţia s-a transformat în partitocraţie. Partidele politice au preluat discursul public, au înlocuit agenda publică cu propriul discurs şi cu propria agendă. Practic, principiul libertăţii de opinie s-a mutat încet, încet în privat graţie noilor tehnologii. Blogul a luat locul băncii din Hyde Park şi discursul critic s-a disipat şi spart în mii de dezbateri – multe sterile – pe teme socio-politice, ceea ce în final a anulat spiritul combativ şi solidar al mulţimii. Practic individualitatea şi confortul solitudinii au înlocuit solidaritatea mulţimii şi a reacţiei sociale faţă de abuz. Aşa cum televiziunea a modificat profund modelul de dezbatere politică în secolul al XX-lea, secolul al XXI-lea se naşte sub spectrul virtualităţii electronice în dauna democraţiei. Căci democraţie înseamnă în final puterea celor mulţi, or cei mulţi s-au înmulţit solitar, şi nu solidar. Acest proces, desigur, pare a fi la început, dar el a prins incredibil de puternic într-un timp foarte scurt. Iar, în golul lăsat de mulţime, partidele politice s-au cartelizat repede pentru a restructura modelul politic democratic.
Fondul social al acestei transformări este cel al unui capitalism galopant care nu mai are milă de oameni, care a uitat de principiile umanismului kantian, care punea în centrul oricărui demers omul. Pe acest umanism s-au forjat şi liberalismul şi socialismul – adică în termenii contemporani dreapta şi stânga. Or, acest principiu a fost eludat în ultima vreme, economia abstractă – economia care se autopotenţează pe ea însăşi, care transformă omul în consumator, utilizator, telespectator etc., şi nu în principiu – a devenit motorul oricui discurs politic. În numele acestei economii abstracte se fac reformele sociale şi statale, care propun taxări mai mici pentru firme, ajutoare pentru bănci şi austeritate pentru societate. Partidele politice s-au adaptat încet, dar sigur, transformându-se, sub presiunea media, în corporaţii, care transformă simbolic banii în voturi şi voturile în bani. Exemplul lui Berlusconi, corporatist media şi apoi politic, care a transformat politica italiană într-un uriaş show mediatic, pare a fi astăzi modelul politic paradigmatic pentru democraţia europeană. Capitalismul corporatist s-a insinuat în actul politic şi a preluat marea majoritate a partidelor politice, interesate doar de campaniile electorale, tot mai asemănătoare cu războiul dintre Coca-Cola şi Pepsi. Produsul pare acelaşi, ingredientele sunt asemănătoare, doar reţetele sunt diferite. Devine doar o problemă de alegere şi de ataşamente, dar nu îţi schimbă fundamental viaţa. Astfel, de fapt nu mai ai între ce să alegi, principiile şi valorile sunt aceleaşi, modalităţile de a le pune în practică nu diferă în mod fundamental, doar ambalajul şi culoarea sunt diferite.
La origini, libertatea era definită ca lipsă a constrângerii, cu timpul s-a transformat în libertate de alegere. Or, aici a apărut perversiunea: ai libertatea să alegi de fapt între aceleaşi produse politice, care în final te vor constrânge la fel. Capitalismul s-a definit ca era inovaţiei, dar în politică a eşuat, sistemul politic nu mai inovează, căci se supune aceloraşi principii economice. Din Argentina până în România, din China până în Senegal, principiile economice sunt aceleaşi – vinzi sau pieri –, ceea ce reduce politica la cifre statistice, în care cetăţeanul contează doar ca alegător, şi nu ca persoană.
În momentul în care a venit criza economică – a capitalismului financiar –, partidele politice nu au avut cum să reacţioneze, căci ele deveniseră parte a sistemului corporatist, aşa că s-au grăbit să salveze sistemul financiar, fără să mai poată inova social. Cetăţenii, insularizaţi în propriile fotolii, nu au mai putut reacţiona şi au acceptat salvarea sistemului în dauna propriei salvări. Austeritatea economică nu înseamnă austeritatea sistemului capitalist – căci altfel managerii de bănci nu şi-ar oferi lor însuşi bonusuri uriaşe –, ci austeritate socială, consum mai mic pe preţuri mai mari.
România nu a fost o excepţie de la acest model. Modernizarea a însemnat doar copierea modelului occidental, descris succint mai sus. Partidele politice din România au învăţat doar să ambaleze, precum avatarurile lor europene, principii şi valori calpe, corporatizându-se la fel ca şi ele. Dar, dacă în Europa Occidentală au apărut modele alternative – populiste le-am spune –, în România alternativele nu prea există.
Aşa că domnul Pleşu are dreptate, în România nu este dictatură. Dar nici democraţie nu există.
