Pentru autorităţile române, aderarea României la Uniunea Europeană a reprezentat „Operaţiunea Bifa“, adică doar o operaţiune tehnică, de a bifa îndeplinirea criteriilor. Ţelul a fost atins, exclusiv pe baza paşilor dictaţi de la Bruxelles, pregătirea efectivă a ţării a căzut în subsidiar, iar la debutul crizei economice România s-a trezit nu doar în imposibilitatea de a acţiona, ci chiar în postura de a reacţiona strict dependent de ceea ce dictează FMI sau statele UE cu influenţă. Situaţia a fost similară şi în cazul intrării în NATO sau acum pentru aderarea la spaţiul Schengen. Trecerea la euro pare a fi privită după acelaşi calapod falimentar.
Guvernatorul Isărescu îşi doreşte, înainte de retragerea din fruntea Băncii Naţionale, să fie artizanul trecerii la euro. Deja intrat în Cartea Recordurilor ca fiind guvernatorul care a stat cel mai mult la conducerea unei bănci centrale, Mugur Isărescu îşi doreşte şi intrarea în cărţile de istorie, dar mai ales să fie considerat ca fiind cel mai important conducător al BNR de la Ion Câmpineanu încoace. Sigur, dacă trecerea la euro se va realiza în 2015, istoria va consemna alături numele său, iar criticile contemporane vor fi privite ca fireşti controverse pentru o personalitate care a marcat timp de decenii viaţa economică a României.
În cei peste douăzeci de ani, Mugur Isărescu a avut multe provocări, care, dacă suntem obiectivi, trebuie să recunoaştem că au adus realizări importante, dar şi câteva eşecuri grave.
Trecerea la euro este singura provocare reală care i-a rămas actualului guvernator. Este însă necesar să înţeleagă faptul că îşi asumă un risc major nu doar în plan personal, ci la nivel naţional.
Planurile BNR pe termen lung au prevăzut încă de la început trecerea la euro în prima jumătate a acestui deceniu. Vechea zicală, potrivit căreia e mai bine mergi după un plan prost decât fără niciunul, îşi are limitele ei. Strategia nu a fost însă adaptată la condiţiile economice ale ultimilor ani şi România a început să semene cu o maşină care merge drept înainte pe câmp pentru că pe şofer nu-l interesează că drumul a fost modificat prin adăugarea unor curbe noi şi periculoase.
Totul pare fi făcut pentru atingerea acestui obiectiv, pe care în 2009 Mugur Isărescu l-a numit „catalizatorul necesar pentru coerenţa politicilor macroeconomice“. La acea vreme am apreciat ideea, tocmai pentru că venea pe fondul instabilităţii guvernului înainte de alegerile prezidenţiale din acel an şi al incoerenţei măsurilor anticriză. Acum situaţia economică este alta, iar schimbările nu s-au încheiat.
Reacţia, ca lipsă a acţiunii
BNR sub conducerea actualului guvernator nu a acţionat din vreme pentru a preîntâmpina efectele negative, ci cu precădere post-factum, încercând să diminueze efectele negative ale crizei sau ale oricărui alt fenomen economico-financiar. Ne-am obişnuit cu aceste întârzieri în decizie, un bun exemplu în acest sens fiind evoluţia ratei dobânzii de politică monetară. BNR a stopat târziu creditarea, brusc şi într-un moment complet nepotrivit, adică abia în toamna lui 2008 când criza externă bătea la uşă.
Mai mult, în 2009-2010, când majoritatea ţărilor est-europene s-au folosit de dobândă şi de cursul valutar pentru reglarea pieţei, iar Grecia regreta amarnic că nu poate folosi aceste pârghii tocmai datorită trecerii la euro, Mugur Isărescu a menţinut o stare de fapt bolnăvicioasă, care s-a acutizat tot mai mult. O bancă centrală responsabilă trebuia să purceadă la echilibrarea creditării nu doar pe baza controlului dobânzii, ci şi prin construirea unor norme inteligente de creditare.
În acest context, BNR a continuat să vizeze obsesiv menţinerea inflaţiei fără a ţine cont de toate celelalte dezavantaje: încurajarea producţiei şi consumului intern, creşterea exporturilor, încurajarea creditării agenţilor economici, în mod special a IMM-urilor, menţinerea dobânzii la un nivel care să permită achitarea în continuare a ratelor etc.
De ce contează atât de mult rata inflaţiei pentru Mugur Isărescu? Pentru că aderarea la ERM II – ca antecameră la trecerea la euro – presupune îndeplinirea unor criterii stricte, inclusiv stabilirea unui curs central, fix, dar ajustabil, faţă de euro şi a unei benzi standard de fluctuaţie de +/-15 puncte procentuale. Inflaţia este cu totul alt fenomen decât deprecierea cursului de schimb valutar, totuşi concepţia BNR este că ele tind să fie egale – gândire simplistă, bazată pe „şmecheria“ euroizării economiei naţionale, fapt singular în economiile est-europene!
Estul, reticent la euro
O recentă analiză Bloomberg sublinia poziţiile Poloniei, Cehiei şi Ungariei, care se folosesc de criza datoriilor pentru a amâna trecerea la euro. Guvernele acestor state au încetinit deliberat implementarea măsurilor necesare de pregătire a trecerii la moneda unică europeană. Dacă la începutul crizei, o parte dintre ţările est-europene au susţinut accelerarea trecerii la euro, acum preferă amânarea pe un orizont de timp cât mai larg, conştientizând eficienţa politicilor financiare pe care le-au folosit în ultimii ani, în special a ratei de schimb flexibile.
Pericolul major este cel al declanşării unei noi crize economice, greu de suportat de către un pacient abia de curând stabilizat. Criza datoriilor este doar vârful aisbergului. Criza petrolului tinde să devină o criză energetică globală, care să grăbească debutul crizei alimentare, dar şi să destabilizeze echilibrul precar dintre producţie şi consum. Situaţia tensionată din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord poate degenera într-o situaţie de tip Irak sau, mai rău, de tip Afganistan, greu de suportat din punct de vedere financiar şi nu numai, cu efecte negative la nivel global.
Deocamdată criza datoriilor reprezintă pericolul major pentru declanşarea unei noi crize economice, fapt confirmat şi de FMI. În consecinţă, Ungaria (80% ponderea datoriei publice în PIB), Polonia (50%) şi Cehia (40%) nu se grăbesc să facă pasul la euro până când trendul economic nu va fi încurajator. Petr Necas, liderul guvernului de la Praga, a afirmat la finele anului trecut că statul său poate refuza intrarea în zona euro atâta timp cât pentru Cehia este mai avantajoasă păstrarea coroanei ceheşti.
În România, ponderea datoriei publice în PIB este de 35%. Dar recesiunea încă nu s-a încheiat, sărăcia şi nivelul de trai sunt la cote mult mai dramatice decât ale celor trei ţări de mai sus, iar infrastructura este net inferioară. Pentru Bulgaria procentul este de doar 16,2%.
Alt aspect, de asemenea foarte important, este cel al datoriei externe. Şi la acest capitol, aşa cum se vede din reprezentarea grafică per capita, România încă stă mai bine decât celelalte ţări est-europene.
Cu toate acestea, România – deşi nu mai este fată mare – se grăbeşte la măritat.
Argumentele pro
Pentru adepţii trecerii la euro, în frunte cu guvernatorul Isărescu, argumentul principal este economia românească deja euroizată. Teoretic, această situaţie este încurajatoare, iar prin intrarea sub umbrela euro pot creşte investiţiile directe ca urmare a dispariţiei riscului valutar, dar şi prin protecţia faţă de atacurile speculative.
Acestea ar fi doar avantajele. Practic, lucrurile nu stau chiar aşa. În primul rând este necesar ca economia românească să poată suporta schimbarea. Este vorba aici în primul rând de competitivitate, de productivitatea muncii şi chiar de echilibrarea balanţei comerciale. Chiar Adrian Vasilescu scria într-un editorial din urmă cu 2 ani că „Timp de doua decenii, am înţeles pe viu că trecerea la economia de piaţă constituie un proces îndelungat, complex şi dificil. Am irosit prea mult timp şi acum suntem nevoiţi să învăţăm repede lecţiile grele ale pieţei. Mai cu seamă că atingerea ţintei pe care o avem acum in faţă, integrarea în zona euro, cere din partea societăţii româneşti un efort uriaş de restructurare, de eficientizare, de perfecţionare a întregii activităţi.“
Au trecut 2 ani de atunci, iar realizările încă se lasă aşteptate. Mai sunt mai puţin de 4 ani până la termenul propus de Mugur Isărescu, iar ritmul este în continuare „bătuta pe loc“.
Nu se poate lua în discuţie trecerea la euro, ci doar momentul acesteia. Nu doar pentru a nu avea regrete tardive precum cele ale Slovaciei – preşedintele Parlamentului declarând în 2010 că este necesar un plan de ieşire din zona euro, în care ţara sa a intrat în 2009! Ci în primul rând pentru că această schimbare trebuie suportată de întregul mediu de afaceri şi de toate categoriile sociale.
În zona euro nu vor fi doar BNR şi băncile comerciale, instituţii şi structuri, multinaţionalele şi firmele mari autohtone, vor fi şi IMM-uri, şi PFA-uri şi, mai ales, oamenii care să simtă beneficiul schimbărilor din ultimele decenii.
