Când un regim politic este nesigur în privinţa viitorului său scoate armata la înaintare, iniţial prin mediatizarea performanţelor unor noi arme, de regulă de producţie proprie, apoi trimiţând blindatele în stradă, pentru descurajarea potenţialei revolte populare şi, dacă mai este cazul, ordonând represiuni dure, de genul celor din Siria.
Conducerea statului iranian se află în prima etapă. Ultima demonstraţie de forţă, anunţată prin presă, fiind precizarea amiralului Habibollah Sayyari, care a confirmat derularea, în viitorul apropiat, a unui exerciţiu militar naval în apele internaţionale. Având numele de cod „Velayat 90”, acesta se va desfăşura într-un spaţiu maritim cuprins între Marea Omanului şi nordul Oceanului Indian.
„Velayat 90” va permite testarea unui echipament sofisticat, menit să demonstreze puterea Forţelor Navale Iraniene în apărarea teritoriului naţional. Sună frumos. Dar în spatele acestor informaţii livrate pe un ton sever se tupilează teama regimului de la Teheran. Aceea de a nu împărtăşi soarta celui care a fost demantelat la Tripoli.
Un argument, în acest sens, fiind faptul că exerciţiul anterior s-a derulat în anul 2010, timp de opt zile, purtând numele de cod „Velayat 89”. Adică la numai câteva săptămâni după ce serviciul german de informaţii/BND/Bundesnachrichtendienst, respectiv German intelligence agency, informa pe cel american/CIA şi cel israelian/Mossad, adică HaMossad leModi’in uleTafkidim Meyuchadim, altfel spus Institute for Intelligence and Special Operations, că Iranul are capacitatea tehnologică de a produce arma nucleară.
Derulat în luna mai, anul trecut, „Velayat 89” a permis testarea distrugătoarelor, submarinelor, minelor anti-submarin, a fregatelor cu lansatoare de rachete, a rachetelor cu rază medie de acţiune şi a avioanelor de luptă. Ceea ce indică previziunea generalilor iranieni că, indiferent cum ar începe atacul inamicilor Iranului, el va fi urmat de două operaţiuni militare de mare anvergură, ca în Libia – una aeriană şi alta maritimă.
Numai că, din anul 2010, până în prezent, multe piese, pe tabla de şah, geopolitică, a Orientului Mijlociu, s-au schimbat. Ceea ce şi determină Pentagonul să aibă o altă evaluare a (in)oportunităţii unei intervenţii militare americane în Iran. Una vizibil amânată, din considerente pur electorale.
Cu excepţia unei provocări, de ordin militar, neinspirată, a regimului de la Teheran – posibilă ca urmare a nesfârşitei serii de exerciţii militare maritime, aeriene şi terestre, alternată cu demonstrative filmate, cu tot felul de noi rachete sol-aer -, pentru anul 2012 nu este avută în vedere, la Departamentul Apărării al SUA, vreo operaţiune de amploare contra armatei iraniene. Asta deoarece în luna noiembrie, anul viitor, se vor desfăşura alegerile prezidenţiale. După cunoaşterea câştigătorului voturilor majorităţii americanilor, lucrurile se vor schimba rapid, chiar dacă Barack Obama rămâne la Casa Albă, pentru un al doilea mandat. Cu atât mai mult dacă devine şef al statului american un republican.
Nici guvernul israelian, cu tot tam-tamul ultimelor declaraţii belicoase, care creau impresia că a doua zi vor zbura escadrile ale Tzahal-ului/Forţa de Apărare a Israelului, spre centralele nucleare iraniene, nu va face primul pasul spre un război de anvergură, în condiţiile în care Statele Unite au alte priorităţi, în primul rând de ordin economic.
De partea cealaltă a baricadei, Teheranul ştie că aliaţii săi economici sunt primii care vor depăşi bariera alegerilor prezidenţiale. În luna martie, 2012, la Kremlin, Dmitri Medvedev va preda sceptrul prezidenţial lui Vladimir Putin Redivivus. Iar la Beijing, tot în primele luni ale anului viitor, China va avea un nou preşedinte, prin voturile parlamentarilor chinezi.
Asta va crea Teheranului un confort, pe termen scurt, capacitatea de decizie politică şi implicare militară, în diferite forme, a Chinei şi Rusiei, pentru menţinerea actualei conduceri iraniene, fiind cu efecte imediate. Miza Beijingului şi a Moscovei nefiind una ideologică, ci una pur economică, petrolul iranian având rostul său în proiectele de dezvoltare ale celor două puteri menţionate.
Din această perspectivă sunt ridicole acuzaţiile la adresa Statelor Unite, etichetate de presa oficială de la Teheran ca fiind interesate în instituirea unui regim pro-american, cum a fost cel al şahinşahului Mohammad Reza Pahlavi, menit a mări cota de petrol necesar SUA. Un enunţ demn de anii ’50 ai veacului trecut.
Extrem de tânără – media de vârstă fiind sub 40 de ani -, în majoritatea sa bine educată, în colegii liceale şi universităţi, populaţia iraniană a dat semnale repetate de saturaţie ideologică faţă de regimul ayatolahilor, instituit de Ruhollah Musavi Khomeini şi condus acum de Seyed Ali Hoseyni Khāmene’i.
Ultimele alegeri – bine administrate de Gardienii Revoluţiei – au arătat forţelor de opoziţie că pe cale democratică nu pot prelua puterea. De altfel, la momentul declanşării demonstraţiilor de stradă ce au marcat, în Tunisia, începutul Primăverii Arabe, la Teheran a fost o tentativă a tinerilor iranieni de a manifesta pentru democraţie. Una rapid descurajată de agenţii serviciului secret iranian, infiltrat printre junii decişi să oprească circulaţia, să facă un areal liber de opresiunea liderilor religioşi, aflaţi la conducerea Republicii Islamice Iran.
Cetăţenii iranieni, educaţi şi bine informaţi, înţeleg că nu este deloc o gogoriţă ideologică, lansată de peste Ocean, ideea privind arma nucleară produsă la ordinul conducerii religioase de la Teheran. Am scris produsă deoarece Mossad-ul consideră că prototipul rachetei iraniene cu ogivă nucleară nu mai este doar un contur, admirat pe ecranele computerelor inginerilor des vizitaţi de oficialităţile regimului condus de Khāmene’i.
De altfel şi Al Mukhabarat Al A’amah, adică General Intelligence Service, respectiv Serviciul General de Informații al Arabiei Saudite – cel mai ostil vecin al Iranului – consideră că numai o forţă militară disuasivă extrem de puternică poate ţine Gardienii Revoluţiei Islamice, de la Teheran, departe de tentaţia unei recurgeri la manu militari, inclusiv cu arma nucleară, pentru a materializa intenţia lor de a conduce lumea arabă. Din acest motiv a şi fost semnat şi achitat, în tranşe etapizate în timp, contractul privind achiziţiile masive de armament şi tehnică de luptă, made in SUA, pentru Forţele Armate Saudite.
Şi totuşi, admiţând ipoteza unui conflict militar, mai mult sau mai puţin îndepărtat, între Iran şi SUA, plus Arabia Saudită şi Israel, cum s-ar derula acesta?
Generalul Robert Kehler, comandantul Comandamentului Strategic al SUA, declara, în noiembrie a.c., agenţiei Reuters, că nu sunt necesare autorizări explicite, pentru a declanşa şi conduce operaţiuni militare de orice fel, ca replică la atacurile cibernetice îndreptate împotriva economiei, armatei şi instituţiilor guvernamentale americane.
Prima operaţiune de anvergură ar fi cea aeriană. În care raportul de forţe este de la bun început defavorabil aviaţiei militare iraniene.
Concomitent ar fi derulată operaţiunea navală, în care submarinele iraniene, atâtea câte sunt, mici şi puţine la număr, ar fi primele trimise, pe veci, în adâncurile apelor maritime limitrofe Iranului.
Pierderile previzibile, în rândurile forţelor aliate, ar duce la decizia iniţierii operaţiunii chirurgicale vizând cucerirea locaţiilor guvernamentale din Teheran, în urma unui desant masiv a forţelor aeropurtate americane.
Cu toată propaganda, care le umflă artificial muşchii, forţele terestre iraniene nu sunt cu mult mai breze decât cele din Irakul condus de Saddam Hussein, unde înaintarea trupelor americane şi engleze a fost posibilă datorită dezertării în masă atât a corpului de comandă – fie cumpărat cu bani buni, fie sătul de un regim anacronic – cât şi a soldaţilor, ce refuzau să lupte pentru o lideranţă care nu îi mai reprezenta cu nimic.
Aliatul din ultima vreme al Iranului, Turcia, va interveni doar pe cale diplomatică, liderilor de la Ankara convenindu-le menţinerea la ei, nu la Teheran, a steagului conducerii naţiunii arabe.
Prin urmare, nimic nou în Golful Persic, în anul 2012. Pentagonul va reitera rezervarea dreptului SUA de a utiliza toate mijloacele avute la dispoziţie, diplomatice, informaţionale, militare şi economice, pentru a apăra naţiunea americană, aliaţii, partenerii şi interesele Statelor Unite.
Teheranul va relua lozincile cunoscute, cu nerecunoaşterea statului evreu, pericolul imperialist american şi necesitatea unirii naţiunii arabe, evident sub conducerea sa.
Schimbare de regim, în Iran, anul viitor? Răspunsul adecvat îl vor oferi chiar cetăţenii iranieni, bine conectaţi la reţelele de socializare, pe Internet. Dacă nemulţumirea lor va atinge pragul critic necesar unei revolte irepresibile.
Col. (r) dr. Ion Petrescu
