Stabilitatea politico-socială. O sintagmă care a devenit o obsesie naţională. În condiţiile în care marea majoritate a românilor se consideră jignită de presupunerea că nu s-ar pricepe la politică, iar o altă parte rosteşte cu emfază, sentenţios, „nu mă pricep, nu mă interesează”, stabilitatea politico-socială străbate ca un coşmar somnul care a cuprins civismul românesc. Sătui de ideologiile care, cu cât mai tare încearcă să se apropie de cetăţean, cu atât produc o reacţie de respingere mai mare din parte electoratului advers, românii au construit muşuroaie de interese familiale ori de grup. În ciuda seriozităţii pe care o afişază liderii lor, partidele de la noi sunt mai degrabă luate la mişto de către cetăţenii majori ai ţării. Însă, când vine vorba despre stabilitatea politico-socială, cu remorca ei, stabilitatea economică, Gigi de la sculărie lasă gluma deoparte şi-ţi spune ce gândeşte, care e părerea lui despre ce se întâmplă în lume şi cum va arăta omenirea când Ionel va fi mare.
Stabilitatea politico-socială reprezintă pe de altă parte, din punctul de vedere al parteneriatului euro-atlantic, pe care am reuşit să-l încheiem ca şi cum am fi obţinut o victorie fiind paraşutaţi într-un teritoriu ostil, această stabilitate politico-socială este aşadar din punctul de vedere al UE şi SUA kilometrul zero al democraţiei din România. Tot ceea ce în Franţa, Italia, Spania, chiar şi în Grecia, este acceptabil, în cazul nostru devine motiv de dat ochii peste cap şi luat cu leşinuri. Nu vreau să acuz şi nu vreau să dezvinovăţesc. În cazul Bătrânei Doamne e de înţeles, are tabieturile ei, noi am intrat ca nişte băieţandri zgomotoşi, îmbrăcaţi în pantaloni scurţi, în somptuoasele ei palate, ceea ce a avut darul să-i provoace o criză de panică. În ceea ce ne priveşte, obsesia pentru stabilitate politico-socială (aţi observat că despre stabilitatea economică se vorbeşte în termeni mult mai nuanţaţi, mai puţin imperativi?) are o explicaţie cât se poate de seacă: n-am avut parte de ea, decât atât cât era necesar ca să ne tragem sufletul. Despre perioada de început a anilor nouăzeci, până la instalarea guvernului Văcăroiu ori scrii o carte ori te rezumi la a o pomeni. Personajului scos parcă din joben de Ion Iliescu i s-au dat, la bursa pariurilor, cel mult patru luni în fruntea Guvernului. A rezistat 4 ani, timp în care Corneliu Vadim Tudor a devenit Tribunul Naţional, UDMR inamicul public numărul unu, iar Opoziţia îşi smulgea părul din cap prin Occident. S-a facut schimbul de Putere cu CDR şi Emil Constantinescu. Timp de patru ani bătuţi pe muchie scandalurile politice s-au ţinut lanţ, atunci s-a descoperit că preşedintele, respectiv Emil Constantinescu, nu-l poate demite pe prim-ministru, respectiv Radu Vasile, CDR s-a spart, Traian Băsescu a dat în Victor Ciorbea până şi-a dat şi ăsta, săracu’, demisia, nici aşa n-a fost bine că a venit Radu Vasile, au venit şi minerii spre Bucureşti, până la urmă Emil Constantinescu s-a declarat îngreţoşat şi învins „de structuri”. PNŢCD n-a mai intrat, „never ever”, în Parlament. Pe vremea lui Năstase, 2000-2004, a fost linişte pentru că fostul prim-ministru prinsese de ouă un partid imens şi extrem de bine organizat. Aşa a putut să guverneze în minoritate, lucru care nu se va mai întâmpla veci-pururi. Tot în perioada asta a început să prindă cheag electoral şi PNL. (Măcar că ştiai cu cine stai de vorbă, reuşiseră să se adune toate găştile în aceeaşi clădire şi să-şi aleagă un şef). După aia a venit Băsescu, şi hopa!, iată-ne ţopăind veseli şi fluturând un pact de coabitare deasupra capului.
Mereu un nou început
Era necesară această trecere în revistă, sper că nu foarte lungă şi nu foarte plicticoasă. Era necesară pentru a demonstra că electoratul român nu a avut parte de stabilitate politico-socială decât, aşa, clipe de respiro. Mai era necesar acest memento pentru a face legătura cu prezentul şi a găsi o punte logică, în măsură să unească două milenii diferite de politică românească. Un fel de predestinare ciudată ne face s-o luăm de la capăt, clipă de clipă, în tot ceea ce înseamnă planuri strategice în politica autohtonă. Parcă o mână nevăzută şi rău intenţionată resetează mereu kilometrajul înaintării noastre pe teritoriul democraţiei. Acum USL reprezintă o nouă speranţă, una mai bine aşezată pe rigorile unei acţiuni politice de succes. Să vedem…
Spuneam că pentru partenerii noştri euro-atlantici stabilitatea politico-socială reprezintă kilometrul zero al democraţiei româneşti. Care însă ni se întinde în faţă ca un deşert în care e foarte greu să te orientezi, să ştii încotro s-o apuci, dacă nu eşti de-al locului, beduin. În data de 9 decembrie 2012 iarăşi am schimbat brusc şi radical direcţia, iar am luat-o de la-nceput. Alianţa dintre PSD şi PNL a zdrobit PDL aşa cum un cleşte taie o sârmă. N-a fost de ajuns poceala pe care şi-au luat-o în alegeri. I-a bătut USL-ul la două coaste, le-a-nvineţit ochii, stai că nu s-a terminat! Vine şi Băsescu să le dea un cap în gură. Acum sunt două PDL-uri, unul pe targă, în comă, şi altul care pluteşte deasupra şi-şi priveşte corpul inert, o conştiinţă detaşată de trup. Cristian Preda, Macovei, Paleologu, Baconschi, Funeriu, şi alţii asemenea se uită de sus la Blaga şi ai lui care se luptă din răsputeri să supravieţuiască. În ciuda faptului că sunt paralizaţi. De jur-împrejur numai oameni care le vor răul. Există o doză de adevăr în asta şi o doză de paranoia. Adevăr este că sunt loviţi şi din interior şi din exterior, dar aproape toate partidele parlamentare – cu excepţia UDMR, PPDD este un subiect aparte – au trecut printr-o perioadă de asta. Inacţiunea este, în mod sigur, calea greşită. Foarte adevărat este şi că e extrem de greu să te lupţi cu ceva de dimensiunile USL. Însă nu trebuie să urmezi agenda acestei maşinării aproape imposibil de oprit, deocamdată. Poţi inventa evenimente. Cine simte nevoia să-mi râdă în faţă, vă rog s-o facă, dar divorţul Elenei Udrea a adus PDL-ul în prim planul opiniei publice, furând cadrul vizitei lui Ponta la Angela Merkel. Gheorghe Flutur ar putea să dea brânză la ciobani, şi în faţa camerelor de luat vederi strânse ciopor s-o dea pe chestiuni constituţionale, să convoace un miting pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai la ţară, să organizeze crosul tinereţii, ceva…că acum e greu cu politica. Aliniindu-se celorlalte partide care au măcar o istorie recentă în spate, şi PDL a luat-o, încă o dată, a câta oară?, de la început.
Partide şi ONG-uri
La ora actuală Opoziţia din România este reprezentată, din păcate de către un ONG. Numit Partidul Democrat Liberal. Formaţiunea condusă de Vasile Blaga este complet izolată nu numai în Parlament – unde nu a reuşit să depună o Moţiune de Cenzură pe o temă aşa de suculentă cum este cea a retrocedărilor. PDL este izolat şi atunci când se plimbă pe aleea, din ce în ce mai largă şi mai populată a noilor iniţiative politice de centru-dreapta. Iniţiativa România Liberală, Forţa Civică, întrupată de domnu’ MRU, că despre alţii n-am cunoştinţă, o creaţie a lui Petre Roman despre care habar n-aveam că e de vânzare, nu că m-ar fi bătut gândul…După aia alde Pavelescu, cel care şi-a găsit odihna în loc cu verdeaţă, la sediul PNŢCD, într-una dintre „aripi”, cealaltă revenindu-i lui Ciorbea, care „s-a scos”, şi a văzut lumina din sala de şedinţe a Parlamentului, toţi aceştia nu numai că întorc spatele PDL ci îl şi ironizează într-un mod grosolan, încearcă să-l discrediteze cu fiecare ocazie care li se iveşte. Despre Mişcarea Populară, gravidă cu Partidul, ce să mai zici? Singurii care-l tratează cu condescendenţă sunt udemeriştii, dar nici aceştia nu cuplează la demersuri care le-ar afecta iremediabil relaţia cu Puterea. Dovadă că n-au semnat Moţiunea de Cenzură pe care au vrut să o iniţieze pedeliştii atunci când Ponta şi-a asumat răspunderea pe legea retrocedărilor. Am pomenit atât de abrupt cauza PDL pentru că ea reprezintă de fapt cauza Opoziţiei din România. Care este subminată în mod iresponsabil de tot ceea ce s-ar putea numi generic, şi în bună măsură incorect, Dreapta din afara USL. Doctrina lor reprezintă, în cel mai bun caz, nişte foi de hârtie pe care stă scris ceva. Altminteri toate pot fi încadrate cu uşurinţă, unele chiar aşa se şi autodefinesc, în categoria ONG-urilor. Se poate spune, aşadar, fără teama de a greşi prea mult, că alianţei politice ultramajoritare formată din PSD + UNPR şi PNL + PC, i se opune o gaşcă de ong-uri + PDL.
În România, la ora actuală, partide nu mai sunt decât PSD şi PNL. (UDMR e o uniune neînscrisă în registrul partidelor). Formaţiunea lui Gabriel Oprea e înghiţită de PSD. Mai lipsesc nişte hârtii pare-mi-se. Partidul Conservator, ce să zici? Are nişte orgolii de astea adolescentine care te fac să zâmbeşti îngăduitor. Vrea el ceva domn’e, asta e! Nu-ntreba ce, că se-nervează !!! Beneficiază de o platformă media care i-a făcut mai mult rău decât bine, pentru că i-a permis să treacă de la PSD la PNL aşa cum a trecut PDL de la Stânga la Dreapta, şi uite ce s-a ales! Puseul ăsta, încă o dată simt nevoia să subliniez, adolescentin, de libertinaj, cum că să candideze ei de unii singuri la europarlamentare, ar fi bine să şi-l reprime.
Traian Băsescu, robul propriului personaj
Actualul preşedinte al României continuă să joace un rol, dacă nu important, măcar surprinzător, pe scena politică. Nu mai poate influenţa ecuaţia parlamentară, dar continuă să sară la bătaie. A realizat că unitatea USL nu mai depinde de el. Asta nu l-a determinat să se retragă într-o serenitate a finalului de mandat. Dimpotrivă. Apropierea sfârşitului parcă pompează adrenalină în el. A „declanşat” mecanismul de convocare a încă unui referendum care să conţină cele două întrebări, deja obsedante, referitoare la Parlamentul unicameral şi la limitarea la 300 a numărului membrilor aleşi ai acestuia. Felul în care s-a pronunţat sugera un ceas cu bombă, care ticăie, pentru că mecanismul infernal „s-a declanşat”.
În cele două mandate de preşedinte al României Traian Băsescu a creat un prototip de politician. Pentru care nu există promisiune care să nu poată fi încălcată, pentru care liniştea este asurzitoare, pentru care, nu că nu există prietenie, nu există nici măcar camaraderie, pentru care nu există decât victoria în bătălia politică, nimic altceva nu este interesant. De multe ori l-am suspectat că-l admiră în secret, şi cu ură, pe Ion Iliescu. Bilanţul celor zece ani pe care îi va fi petrecut la Cotroceni nu este unul tocmai glorios. S-ar putea constitui mai degrabă într-un fel de manual de supravieţuire politică. A reuşit să ţină clasa politică într-un scandal continuu de când a apărut pe firmament. El a fost cel care a doborât, din interior, Cabinetul Ciorbea, ministrul Transporturilor fiind. El a cerut Consiliul General, primarul Capitalei fiind, şi justificându-şi astfel neputinţa din primul mandat. L-a obţinut în cel de-al doilea doar pentru a-i părăsi pe bucureşteni cu un înlăcrimat „dragă Stolo…”, care va rămâne în istoria ţării drept cel mai elocvent exemplu de manevră politică rudimentară. Dar de succes. După ce a împărăţit peste partidele din România aproape un deceniu, acum s-a dat cu capul de USL. A căzut în fund dar s-a ridicat. Ce e cu referendumul Lui, ce vrea cu el? Să apere voinţa suverană a poporului, care s-a exprimat în 2009, şi pentru care se face el, Traian, Haiducul Naţional. Haida-de! Parcă ieri îndemna cetăţenii români majori să stea acasă, cu ocazia altui referendum. Şi apoi se face că nu înţelege un lucru extrem de simplu şi care ţine de esenţa tare a funcţiei pe care o îndeplineşte: Constituţia şi procedura modificării ei, care e limpede-cristal. Se constituie o comisie parlamentară, presupusă a fi fiind formată din experţi, ea înaintează un proiect plenului celor două Camere şi dacă două treimi dintre senatori şi deputaţi votează „pentru” urmează voinţa suverană a poporului, care spune „Da” sau „Nu”, verdict final. Ce-i aşa de greu de înţeles? Dacă cineva ar convoca un referendum privind reintroducerea pedepsei cu moartea, ar ieşi cu „Da”. Ce, Traian Băsescu nu cunoaşte asta atunci când invocă anul 2009? Ba da, dar el vrea acum să agaţe Partidul Mişcarea Populară, care va să vină până în toamnă, de o mişcare populară (sic), adică de un referendum care să conţină şi ecourile victoriilor din anul 2009. Asta e tot, nu dumneavoastră, nu eu, nici măcar Ponta. Pe Crin Antonescu vrea să-l umilească şi pentru asta scotoceşte după oportunităţi.
USL, un tandem în vogă
Premiza: Pentru cel puţin un an de acum încolo, partidul sau omul din interiorul uniunii care va duce la ruperea USL este sortit dezastrului electoral.
Despre alianţa dintre PSD şi PNL, fiindcă despre asta este vorba de fapt, UNPR şi PC fiind nişte parteneri toleraţi mulţumită ploconului cu care a venit fiecare, nu sunt prea multe de spus. Pornită ca o strategie de conjunctură – căreia mulţi îi cântau Prohodul încă
de la naştere – relaţia dintre cele două partide s-a maturizat. Acum, practic, stăpâneşte întreaga ţară. Şi n-au trecut decât şase luni de la data alegerilor. Este de aşteptat ca după vacanţa parlamentară, când mulţi senatori şi deputaţi îşi vor fi petrecut vacanţe extravagante, să asistăm la un val de migraţii către Putere. Deja la Camera Deputaţilor s-a constituit un grup al independenţilor format din zece persoane. Oricum, repet, în România nu mai există decât două partide, PSD şi PNL, este o realitate care se constată „pe teren”, chiar dacă birocraţia spune altceva. Am spus că USL va mai dura cel puţin un an, dar sunt şanse s-o ducă, mai călare, mai pe jos, până în 2016. Se tot comentează pe tema candidatului PSD în cursa pentru Cotroceni. Un calcul pe cât de simplu, pe atât de meschin, ar spune aşa: dacă PSD se spală pe mâini de alegerile de la sfârşitul anului viitor scapă de un stres şi de o cheltuială. Unu. Doi: dacă va câştiga Antonescu, „Am câştigat!”, vor putea să strige cu mândrie pesediştii, „fără de care nimeni nu poate câştiga preşedinţia”, Ponta dixit. Dacă pierde Antonescu, au pierdut ai lor, al nostru ar fi câştigat. În afară de asta mai e ceva. După ce liberalii l-au sprijinit pe Victor Ponta până la transpiraţie gâfâită pentru funcţia de prim-ministru, să vină pesediştii cu un alt candidat la Cotroceni ar însemna să-şi scrie pe frunte ceva ce niciodată n-ar mai putea fi şters. În plus, n-ar câştiga în faţa preşedintelui PNL pentru că românilor le repugnă măgăriile altora.
Ca un fel de concluzie
USL şi-a atins mai repede decât credea scopul pe care şi l-a propus: PDL e terminat şi riscă să dispară ca partid parlamentar, iar Traian Băsescu face scandal din depou. Între timp, în USL au intervenit tot felul de alte interese, şi pentru a ţine unit şi mobilizat „activul de partid”, trebuie menţinută trează atenţia opiniei publice asupra partidelor aflate la Putere. Drept pentru care, impresia mea este că atât Victor Ponta cât şi Crin Antonescu interpretează, din ce în ce mai fără chef, scenariul dialogului în contradictoriu şi al faulturilor. Este evident că PSD şi PNL sunt condamnate să stea împreună şi să guverneze împreună. Deocamdată graţierea mult-aşteptată, şi de pesedişti şi de penelişti, nu se arată, dar ea va veni cel mai târziu când se va libera şi nea Gigi Becali. (Asta dacă nu i se va face milă de el lui Traian Băsescu pe final de mandat, în stilul Ion Iliescu featuring Miron Cosma). Când PNL se va rupe de PSD va mătura toate firimiturile de Dreapta care s-au împrăştiat scena politică. Despre noul partid al lui Băsescu e prea devreme să te pronunţi, nici nu s-a născut încă. Dacă va prinde câteva locuri în trenul europarlamentarelor, mai e de discutat, dar chiar şi aşa, din 2014 Traian Băsescu va fi un civil, invitat la simpozioane…în fine … dar dacă n-apucă niciun mandat în PE, auguri!
Două cuvinte despre PPDD. Uahahahauhahahaha !!!! Nu pot…scuze!
Visul USL ca în România să existe doar un partid de centru-stânga şi unul de centru-dreapta este aproape de îndeplinire şi el ţine mai degrabă de un calendar electoral decât de jocuri politice. Visul ăsta frumos s-ar putea, însă, să fie puţin tulburat de partidul lui Băsescu. Nu e sigur, dar s-ar putea.
P.S. Îmi fac datoria: Dan Diaconescu mai are încă de vândut nişte iluzii referitoare la euroimunitate şi salarii de zece mii de euro lunar, după care senatorii şi deputaţii lui se vor fâţâi patru ani prin Parlament. UDMR este într-o poziţie delicată din cauză că în Ungaria conduce Viktor Orban, care încurajează fără perdea PPMT-ul aflat sub patronajul (…spiritual…) al lui Laszlo Tokes. Aşa încât deşi nu este la Putere – decât prin consilierul onorific al premierului, Gyorgy Frunda, titulatură extrem de generoasă cu interesele multiple şi complexe ale UDMR – formaţinea condusă de Kelemen Hunor refuză Opoziţia. A adoptat poziţia comisiei de revizuire a Constituţiei, bicameralism cu 400 de parlamentari, 300 de deputaţi şi 100 de senatori (comisia a propus 390, sic!) şi respinge referendumul propus de Traian Băsescu. Aşadar UDMR preferă rolul de rezervă decât să joace în tabăra adversă Puterii.