Ecuaţia Puterii a fost întotdeauna una foarte complicată în România. S-ar putea spune, pe bună dreptate, că am început cu stângul. Teroarea comunistă a dus, conform principiului acţiunii şi reacţiunii din fizică, la o destindere a resorturilor democratice care a produs jdemii de mişcări politice şi haos. Pe de altă parte, după 45 de ani de educaţie privind socialismul multilateral dezvoltat şi înaintarea către comunism, majoritatea nu avea alte cunoştinţe politice. Liberalii, ţărăniştii, monarhiştii, proveneau dintr-o „pepinieră îmbătrânită”.
Primul Parlament democratic al României – şi când spun asta fac abstracţie de perioada 1990-1992, când o mulţime de ciudaţi se adunau în clădirea din Dealul Mitropoliei, retrocedată acum BOR, pentru a-şi vărsa frustrările personale – carevasăzică primul Parlament democratic al României a pornit cu stângul, fiind la propriu domniat de Stânga, condusă triumfal şi magistral, de Ion Iliescu. Opoziţia de Dreapta era incapabilă de altceva decât de ţipete isterice. O paranteză: am mai spus, tot aici, că în momentul în care Carol al II-lea a dat drept de vot femeilor nu mai exista democraţie în România. Drept urmare afirmaţia că România are cu adevărat Parlament numai din 1992 nu e cu totul greşită. Manifestând o oarecare bunăvoinţă, haide, din 1990. Mulţi ani de zile însă el nu a fost decât expresia unor furii şi a unor interese de grup. Camera Deputaţilor şi Senatul erau expresia pură a forţei pe care o aveau câţiva lideri. Votul era pe liste ceea ce, cred eu, ar fi un lucru necesar şi astăzi. În fine… Comisiile de specialitate erau cvasi-inexistente. În absenţa unor principii diriguitoare, cum este aquis-ul comunitar acum, se votau nişte legi fie stupide, fie contradictorii. Bătaia cea mare era pe transformarea satelor în comune şi a comunelor în oraşe. Legea retrocedărilor a fost atât de înşurubată şi deşurubată şi iar înşurubată încât a devenit un fel de „vierme al timpului” , a străbătut toate parlamentele până când a încăput, deunăzi, pe mâna premierului Victor Ponta. Parlamentul a început să-şi schimbe statul de asistat al partidelor pe vremea lui Emil Constantinescu.
Astăzi el se află într-o dublă postură: cea de arbitru şi cea de jucător. Probabil din cauza asta Traian Băsescu nutreşte o aversiune viscerală în privinţa Parlamentului. Al cărui rol în ecuaţia politică variază de la ridicol la sublim. Fără a avea pretenţia de a ne compara de la egal la egal cu ţările în care dezbaterea parlamentară are o tradiţie de sute de ani, se poate zice şi despre noi că, în douăştrei de ani, ne-am mai maturizat niţel. Ne-au dat tuleiele algoritmelor politice şi am început să ne revendicăm independenţa. Ca atare rolul Parlamentului în ecuaţia politică a crescut exponenţial, şi de câteva ori a atins cote care au uimit nu numai marile cancelarii ale UE, dar şi SUA. Este vorba, bineînţeles, de dărâmarea a două guverne succesive, Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu, urmată de suspendarea preşedintelui României, de revocarea Avocatului Poporului şi de punerea la respect a Curţii Constituţionale. A fost un exerciţiu de democraţie necesar – pentru că în ciuda bufeurilor unora, totul s-a petrecut în litera actualei Constituţii – după ce douăzeci şi trei de ani Camera Deputaţilor şi Senatul au fost un fel de birouri de registratură pentru ordonanţele emise de guvern, şi camere pentru satisfacerea poftelor puternicilor zilei.
După evenimentele de anul trecut, şi în special după cele din vară, actorii politici vor privi cu atenţie şi respect către Parlament atunci când vine vorba despre deţinerea Puterii. Prin şedinţele în plen, comune sau separate, senatorii şi deputaţii se constituie în arbitrii. În lucrările comisiilor se joacă interese. Multe dintre ele mari, unele oculte. Nu e cazul acum, dar într-o majoritate fragilă, rolul Camerei Deputaţilor şi al Senatului, împreună sau fiecare separat, poate deveni crucial. S-a văzut în legislatura trecută când Opoziţia de atunci a preluat majoritatea în Senat, blocând interese majore ale PDL şi UDMR, cum a fost, e numai un exemplu, iniţiativa regionalizării. Cea prezidenţială, de modificare a Constituţiei, s-a încurcat, înţepenindu-se, în procedurile de alcătuire a ordinei de zi şi n-a mai ajuns niciodată în dezbatere.
Parlamentul şi-a demostrat puterea în faţa preşedintelui României de două ori. În perioada asta nu prea mai are ce manevre să execute pe teatrul de operaţiuni pe care el însuşi îl reprezintă. În privinţa Executivului relaţiile de subordonare sunt clare. Însă tocmai aici intervine ridicolul în care se scladă Forul Legislativ Suprem. Guvernul ar trebui să stea drepţi – smirnă în faţa sa, dar lucrurile se petrec pe dos. Senatorii şi deputaţii se duc cu miloaga la Palatul Victoria după bani şi diferite stipende. Aşa încât un premier inteligent, având o oarecare susţinere „şi anume prin punctele esenţiale”, poate chiar şi în vremuri de criză, s-a văzut în cazul lui Emil Boc, să ţină unită o coaliţie majoritară.
Într-o astfel de situaţie rolul Parlamentului se blegeşte, reducându-se la virilitatea Opoziţiei. Situaţia actuală a Legislativului este atipică pentru că se discută revizuirea Legii Supreme. După care, cel mai probabil, va deveni ecoul deciziilor luate de cei doi copreşedinţi. Cât va dura asta? Greu de anticipat, dar nu mai mult de trei ani. Aşadar rolul Parlamentului României în ecuaţia politică poate fi zero sau poate fi necunoscuta care dă rezultatul final. În iunie 2013, şi de acum încolo tot aşa, este un uriaş care te poate spulbera cu un singur dos de palmă dar care merge în cârje pentru că s-a născut anemic. (D.M.)
