Dupa 1917, bolsevicii nu au facut nici un secret din nazuintele lor expansioniste. De aici si o noua denumire: Pridnestrovie (din jurul Nistrului; la fel cu: Pribaltica = din jurul Marii Baltice). Denumirea a ramas în vigoare si astazi, când pe lânga o zona de pe malul stâng al Nistrului, Tiraspolul controleaza si Tighina (Bender), cu alte câteva sate, de pe malul drept.
Pare-se ca anumiti politicieni rusi îsi fac si ei din lingvistica un hobby. Extremistul binecunoscut Vladimir Jirinovski, referindu-se la teritoriul în discutie, vorbea iarasi despre Novorossia. Nostalgii imperiale…
De când, la 27 august 1991, Moldova din stânga Prutului a devenit independenta, totul, însa, s-a derulat acolo sub semnul improvizatiei. De atunci, republica a fost zguduita de coruptie, de conflicte (mocnite decenii întregi, dar generate si întretinute de guvernantii de la Moscova si de slujitorii lor de la Chisinau) între diferite nationalitati, dar mai cu seama a fost împovarata de saracie.
Oricum am privi lucrurile, Republica Moldova nu este nimic altceva decât un deseu al perioadei când Stalin a creat frontiere artificiale, cu scopul de a putea guverna mai usor. De altfel, Republica Moldova se lupta si acum sa supravietuiasca în regim statal. Vechii provincii românesti Basarabia, desprinsa, la rândul ei, din medievala Moldova si transformata într-o gubernie ruseasca, Stalin i-a rapit atât deschiderea spre înaltimile muntilor, spre Nord, cât si spre Marea cea mare, spre Sud. Asa amputata, i s-a adaugat perfid, în 1940, o Transnistrie careia i se inventase si o “statalitate autonoma”. Acolo, înainte de al doilea razboi mondial, timp de doua decenii, Kremlinul a experimentat modelul desnationalizarii. Apoi, modelul a fost trecut peste Nistru. Efectele se vad astazi. Poate si mâine. Poate totdeauna.
Dezghetul gorbaciovist a dus la renasterea nationala. Dupa aproape sapte de-cenii de existenta a imperiului sovietic republicile “surori” încercau, una câte una, sa-si recapete identitatea. În anii perestroikai si a glasnostiului lui Gorbaciov au fost aprinse primele scântei. Proclamarea suveranitatii a fost primul pas spre libertate, fie ca evenimentul se consemna la Tbilisi sau la Riga, la Erevan- sau la Kiev, la Tallin sau la Chisinau. Iar atunci când puciul conservatorilor comunisti de la Moscova a esuat, iar Rusia însasi si-a declarat independenta fata de Uniunea Sovietica, pentru toata lumea era clar ca imperiul avea zilele numarate. Iar evenimentul de la Chisinau a fost resimtit – nu numai în Piata Marii Adunari Nationale din capitala moldoveana, ci si la Kremlin, ca si prin marile cancelarii ale lumiica o proclamare a independentei fata de Moscova.
Ce se putea întâmpla? În ce pericol se gasea Chisinaul? Iata ce scria, mai târziu, în memoriile sale, ministrul (de-atunci) de Externe al Republicii Moldova, Nicolae Tâu. Autoritatile abia instalate la Chisinau se asteptau la orice, inclusiv la o invazie militara, caci se stia “ce forta prezinta contingentele si unitatile militare amplasate pe teritoriul Moldovei, câta agresivitate si duritate putea manifesta Armata a 14-a, situata în stânga Nistrului, precum si fortele Districtului militar Odesa, cu un potential în fata caruia n-ar fi rezistat nici chiar o tara din vecinatatea apropiata, înarmata conform exigentelor de domeniu din Europa”.
De când, la 27 august 1991, Moldova din stânga Prutului a devenit independenta, totul, însa, s-a derulat acolo sub semnul improvizatiei. De atunci, republica a fost zguduita de coruptie, de conflicte (mocnite decenii întregi, dar generate si întretinute de guvernantii de la Moscova si de slujitorii lor de la Chisinau) între diferite nationalitati, dar mai cu seama a fost împovarata de saracie.
Comunisti sau rusofoni?
Dezamagirea oamenilor s-a manifestat cu ocazia ultimelor alegeri parlamentare, la 25 februarie 2001, când au revenit comunistii la putere. Presedintele Vladimir Voronin nu era altcineva decât unul dintre fostii lideri comunisti de pe timpul ocupatiei sovietice, care s-a opus, cât i-a stat în puteri, ca ultim ministru de Interne al RSS Moldovenesti, miscarii de renastere nationala a basarabenilor. La fel ca si Igor Smirnov, pe care evenimentele din 1987-1989 l-au prins ca director al unei mari întreprinderi din Tiraspol, mult prea departe de Habarovskul sau natal. Daca Voronin a trebuit sa ramâna în expectativa, Smirnov s-a pus în fruntea rusofonilor, care s-au grabit sa treaca Nistrul pe malul sau stâng, de teama tricolorului rosu-galben-albastru, a alfabetului latin si, ca atare, a românismului basarabenilor, de altfel majoritari în republica. În memoria colectiva a lui Smirnov & Co.- a fost identificata “republica” autonoma, inventata în 1924 de Stalin. Asa s-a proclamat, în septembrie 1990, “republica moldoveneasca nistreana (r.m.n.)”. Avea si un scut puternic de aparare, vestita Armata a 14-a sovietica, dislocata acolo, cu o alta denumire, înca dinaintea ultimului razboi mondial. R.m.n. a conservat, nu întâmplator, drapelul fostei republici sovietice, s-a pastrat si vechea simbolistica comunist-bolsevica, iar ca limbi “de stat” au fost statuate limbile “moldoveneasca” (poreclita astfel, dupa ce limba româna a fost învesmântata – tot de tatucul Stalin – în alfabetul slavon), rusa si ucraineana (în aceasta ordine, caci moldovenii sunt majoritari chiar si în Transnistria!). Numai ca, în realitate, singura limba folosita oficial este limba rusa.
Chisinaul, în razboi cu Tiraspolul sau cu Moscova?
La 1 martie 1992, Republica Moldova era primita în ONU. În aceeasi zi, efective ale Garzii transnistrene si unitati de cazaci au atacat postul de politie din Dubasari, ultimul care, în Transnistria, mai era sub controlul Chisinaului. Acest incident a marcat începutul razboiului dintre asa-zisa republica nistreana si Republica Moldova. A fost un razboi în care Republica Moldova intra fara armata, caci armata nationala va fi înfiintata abia în mai 1992. La Chisinau a fost declarata stare exceptionala la 28 martie 1992. Poporul este chemat sa fie gata sa-si apere tara. A doua zi guvernul de la Chisinau acorda minoritatii rusesti din Transnistria doua zile sa-si depuna armele, dupa care declara începutul actiunilor ofensive asupra rebelilor. Prima actiune oficiala de razboi între Republica Moldova si separatistii din Transnistria s-a produs, la 1 aprilie 1992, în orasul Tighina (Bender). Imediat, Rusia a promis, în mod oficial, sa apere rusii din tarile vecine , la nevoie, cu forta. Ministrul de Externe, Kozârev, întelegea prin aceasta folosirea propriilor forte armate, respingând ideea trimiterii de grupuri de oameni înarmati. Numai ca în ajutorul rusilor din Transnistria apar sute de cazaci înarmati, pentru ca – formal – Kremlinul nu intervenea.
Iata, însa, ca si oficial Moscova s-a pronuntat mai transant. La 5 aprilie 1992, vicepresedintele rus Aleksandr Rutkoi a cerut independenta regiunii transnistrene. Guvernul de la Chisinau a calificat vizita lui Rutkoi ca un grav amestec în treburile interne ale Republicii Moldova. Atunci Rutkoi a declarat: “Suntem la un pas de un razboi civil”. Uitase ca, între timp, Republica Moldova si Federatia Rusa (adevarata parte în conflictul militar, nicidecum Transnistria) erau la fel de independente si suverane.
La 21 iunie 1992, presedintele rus Boris Eltin si-a pierdut rabdarea si a amenintat cu interventia militara. Armata a 14-a, dislocata în Transnistria, nu fusese decât un avanpost, caruia i se putea adauga impunatoarea masina de razboi ruseasca. Cetatenii Republicii Moldova au înteles aceasta declaratie drept una de razboi a Rusiei. A doua zi, la 22 iunie 1992, presedintele Mircea Snegur a si anuntat în Parlament ca Republica se afla în razboi cu Rusia.
Conflictul militar propriu-zis a durat 6 luni, din martie pâna în octombrie, când Rusia, Ucraina si România, sub cupola OSCE, au constituit echipe de experti pentru solutionarea conflictului. Trupe de mentinere a pacii, formate din soldati rusi, ucraineni si moldoveni, s-au instalat pe Nistru pentru a împiedica ciocnirile armate.Voronin vs. Smirnov, o disputa de pe aceeasi parte a baricadei.Pâna în 2001, guvernele ce s-au succedat la putere în Chisinau nu erau sau nu îsi puteau afisa deschis antiromânismul. Dar de peste doi ani de zile, de când Partidul Comunistilor, o formatiune preponderent rusofona, prin componenta, dar si prin tezele sustinute, românofobia a devenit, si pe malul drept al Nistrului, politica de stat. Exemplele sunt prea numeroase pentru a face un inventar al lor cât de cât complet.
Vladimir Voronin, cu putin timp înainte de a se instala în fotoliul prezidential, a declarat, în plenul parlamentului de la Chisinau, ca tricolorul rosu-galben-albastru (care nu înseamna doar culorile nationale ale României, ci si ale Republicii Moldova!?) este un “drapel fascist”. Ca, mai apoi, instrumentul sau docil, Ion Morei, pe-atunci ministru al Justitiei, sa clameze, în fata unui complet al Curtii Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg, pe tema “expansionismului românesc”. În sfârsit, mai de curând, reprezentantul Republicii Moldova la Strasbourg, Alexei Tulbure, a acuzat din nou Bucurestiul ca s-ar fi facut vinovat de destabilizarea situatiei politice, economice si sociale din republica. Mai mult, Tulbure a cerut ajutorul Consiliului Europei pentru a face dreptate Chisinaului. Desigur, nimeni nu a luat în serios demersul ciudat al guvernantilor comunisti. Mai cu seama ca se stia oferta recenta facuta de seful diplomatiei românesti, Mircea Geoana, ca sa se semneze o declaratie comuna, prin care Bucurestiul se angaja sa sprijine Chisinaul în efortul de integrare europeana a celei mai sarace tari din Europa.
Daca la toate aceste argumente de românofobie a guvernantilor comunisti de la Chisinau mai adaugam si insistenta lor de a rescrie istoria pamântului pe care traiesc si de a repune pe tapet chestiunea limbii în care vorbesc cei mai multi dintre cetatenii republicii, o întrebare nu se poate evita: având atâtea similitudini de ordin politic si ideologic, ce-i împiedica pe Voronin si Smirnov sa se înteleaga, de ce treneaza solutionarea diferendului transnistrean, chiar si dupa ce – la nivelul de vârf atât de la Chisinau, cât si de la Tiraspol, cu suportul Rusiei, Ucrainei si al OSCE – a fost omologat modelul federalizarii?
Ar fi foarte simplu daca raspunsul la întrebarea anterioara, privind disputa Voronin – Smirnov, s-ar reduce la o înfruntare de orgolii. Desi nici acest aspect nu-i de neglijat.
Dar ceea ce primeaza în relatia tensionata dintre cei doi lideri nu poate fi decât un alt tip de razboi, prelungit dupa conflictul militar stins în urma cu 11 ani. Daca, în 1992, Igor Smirnov apara pozitia Rusiei în Transnistria cu Armata a 14-a împotriva tendintei de renastere nationala a românilor moldoveni, acum adversarul lui nu mai are nimic comun cu cel initial. Ba, din contra. Acum este vorba despre un razboi dintre interesele de afaceri ale celor doi politicieni si ale apropiatilor lor. Pâna si pozitia acestora fata de Moscova si prezenta militara ruseasca a Federatiei Ruse în Transnistria, în fond identica, devine divergenta, atunci când sunt puse în joc afacerile. Tot într-acolo tintesc si alte obiective fluturate când de Voronin, când de Smirnov: Comunitatea Statelor Independente, Uniunea Rusia – Belarus (mai nou, plus Ucraina, plus Kazahstan), Uniunea Europeana, OSCE etc. Restul sunt vorbe.
Dar sa urmarim, în paralel, CV-urile liderilor de la Chisinau si de la Tiraspol. Acestea nu fac decât sa demonstreze realele motivatii ale crizei transnistrene.
Vladimir Voronin este prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunistilor din Republica Moldova si, totodata, presedinte al Republicii Moldova.
S-a nascut la 25 mai 1941, în satul Corjova, raionul Dubasari (transnistrean!). Cel putin jumatate, este rus, iar numele de familie are ca etimologie cuvântul rusesc “vorona” (cioara).
În 1971, a absolvit Institutul Unional de Industrie Alimentara (studii fara frecventa), apoi, în 1983 – Academia de Stiinte Sociale de pe lânga C.C. al PCUS, iar în 1991 – Academia Ministerului Afacerilor Interne al URSS.
Si-a început cariera în industria alimentara si a lucrat, între anii 1966 si 1971, întâi ca director adjunct al fabricii de pâine de la Criuleni si, apoi, ca director al celei din Dubasari. Între 1971 si 1981 a ocupat functii în organele administratiei de stat si a condus succesiv Comitetul Executiv Orasenesc din Dubasari si Ungheni, iar apoi Comitetul Executiv Raional Ungheni.
În 1983 este numit inspector, adjunctul sefului Sectiei organizatorice a C.C. al P.C. din Moldova (PCM). În 1985 este promovat sef de sectie în Consiliul de Ministri al RSS Moldovenesti (RSSM), iar între 1985 si 1989 detine functia de prim-secretar al Comitetului Orasenesc Bender al PCM.
Între 1989 si 1990, a ocupat postul de ministru al Afacerilor Interne al RSSM (cu gradul de general maior), timp în care a organizat represalii împotriva miscarii de renastere nationala. Pâna în septembrie 1993, a fost inclus în rezerva de cadre a Ministerului de Interne a Federatiei Ruse. Voronin a fost la un pas de a fi trimis în misiune diplomatica în Vietnam, dar a ratat cariera de ambasador din cauza puciului de la Moscova. În perioada 1980-1990, a fost deputat în Sovietul Suprem al RSS Moldovenesti.
Este unul dintre organizatorii conferintei de reînfiintare a partidului comunist, din octombrie 1993, care, dupa înregistrarea, la 27 aprilie 1994, de catre Ministerul Justitiei, a luat denumirea Partidul Comunistilor. În acelasi an, este ales ca prim-secretar al CC al PCRM.
Dar poate cel mai bine ni-l înfatiseaza pe Vladimir Voronin chiar filmul TV pe care i l-a consacrat aparatul sau de propaganda, cu ocazia celei de-a 60-a aniversari. Filmul, care se intituleaza “Tovarisci Prezident” (Tovarasul Presedinte), prezinta mai multe aspecte ale vietii private ale lui Voronin, inclusiv ale vietii de familie. Sotia, Taisia Voronin, si cei 2 copii ai sai, Oleg si Valentina, l-au caracterizat pe presedinte ca pe un om cu “vointa si caracter puternic”. O mare parte a filmului a fost consacrata si evenimentelor din 10 noiembrie 1989, când a avut loc asaltul Ministerului Afacerilor Interne din Chisinau, “organizat de nationalistii radicali”. În acea perioada, era Ministru de Interne al RSS Moldovenesti. Filmul îl prezinta ca pe un “om datorita caruia nu s-a varsat atunci sânge”. De asemenea, autorii peliculei au trecut în revista istoria reînfiintarii Partidului Comunistilor în Republica Moldova. Voronin spune: “În acea perioada, când oamenii erau dezinformati, când era în toi campania anticomunista, era nevoie de mult curaj personal din partea comunistilor pentru a recladi partidul”.
Filmul si-a propus sa acrediteze ideea ca “Republica Moldova este un stat european” si Europa a apreciat pozitiv perspectivele Chisinaului dupa venirea la putere a comunistilor.
Filmul de propaganda nu spune nimic, însa despre afacerile lui Voronin. Surse bine informate spun, însa, ca el si apropiatii sai ar detine o retea de firme raspândite atât în Republica Moldova, cât si în România, Elvetia si Gibraltar-. Asociatii (membrii “gruparii”) sunt Voronin jr. (Oleg), Piotr Sosev, Vasile si Taisia Iovv, Vadim Misin.
Voronin a primit sprijin important din partea Chinei, înca din august 1997. A fost sprijinit si de Cuba. În 1998, Cuba a trimis 4000 de tone de zahar, ajutor umanitar destinat spitalelor din Republica Moldova, pe care Voronin le-a vândut la Kaliningrad si la Iasi. Pentru evitarea impozitelor, banii au fost “transferati” într-un “paradis financiar” – în Gibraltar, la firma “Orbit Enterprise Ltd.” Aceasta firma a transferat cea mai mare parte a sumelor obtinute prin contrabanda cu zahar la “Chase Manhattan Bank” din New York.
Pe de alta parte, publicatia rusa “Versia” scria ca presedintele Vladimir Voronin are o proasta reputatie, din perspectiva unei foarte probabile prietenii cu radicalii din Cecenia. Ziarul face o analiza despre refugierea primilor ceceni, în urma cu 8 ani, formarea si dezvoltarea clanurilor mafiote cecene pe teritoriul Republicii Moldova, legaturile pe care autoritatile de la Chisinau, în special Voronin, le-ar avea cu diaspora cecena.
Tot presa scria, în septembrie 2002, ca o deplasare extrem de precipitata a lui Voronin în Cehia ar fi avut scopul ca acesta sa se întâlneasca cu persoane influente în mediul politic si de afaceri din Rusia, inclusiv cu oligarhul rus Oleg Deripasca, acesta având relatii de afaceri cu firma “Aluminium Power Corporation” din Canada, firma care-i apartine lui Boris Birstein (numit de presa de la Chisinau “adevaratul stapân al Republica Moldova”).
În ceea ce-l priveste pe Igor Smirnov, liderul de la Tiraspol, acesta este de nationalitate rus. S-a nascut la 23 octombrie 1943, la Petropavlovsk, regiunea Habarovsk. Cariera de viitor presedinte si-a început-o în 1957, în orasul Zlatoustie, regiunea Celeabinsk, unde a absolvit Şcoala tehnico-profesionala nr. 11. A lucrat apoi, ca lacatus, la uzina “Elektromasina”.
La începutul anilor ’60, tânarul Smirnov ar fi participat la câteva actiuni dezonorante (jafuri, furturi), pentru care a ajuns si la puscarie. Acolo a stabilit relatii cu agentii KGB si, în scurt timp, a fost racolat “la serviciu”, cu pseudonimul “Vasiliev”, dupa care a fost eliberat din detentie.
În 1963, Igor “Vasiliev” a fost înrolat în Armata Sovietica, desi avea 22 de ani, cu antecedente penale, iar regulamentele de înrolare interziceau satisfacerea serviciului militar persoanelor cu o asemenea biografie. Tot în 1963 Igor Smirnov a devenit membru al PCUS, iar în 1966 începe sa lucreze la Uzina electromecanica din Kahovka, regiunea Herson, trecând în viteza toate etapele de la lacatus la inginer-sef.
Din 1987 a devenit director al “Elektromas” din Tiraspol. În 1990 a fost delegat la Congresul al XXVIII-lea al PCUS, apoi a devenit presedinte al autoproclamatei republicii moldovenesti nistrene (r.m.n.), iar unul din fii – sef al comitetului vamal transnistrean.
Agentul “Vasiliev” este cetatean al Federatiei Ruse. Detine în proprietate imobile în Tiraspol, Simferopol, regiunea Moscova si malul Lacului Baikal.
Între 1989 si 1990 s-a plasat în fruntea unei miscari conduse de nomenclatura administrativa si de partid locala de la Tiraspol, care s-a opus vehement schimbarilor în spectrul social-politic al RSSM, provocate de “perestroika” lui Mihail Gorbaciov.
La 25 februarie 1990, Smirnov este ales, la primele alegeri cu nuanta democratica, deputat în sovietul orasenesc Tiraspol, devenind, apoi, presedinte al acestui organ al administratiei locale. În toamna, la 2 septembrie 1990, un congres al deputatilor transnistreni de la toate nivelurile a adoptat decizia de formare a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenesti Nistrene suverane, în cadrul Uniunii Sovietice. S-a format un soviet suprem provizoriu, care l-a numit pe Smirnov în functia de presedinte al acestuia. Ulterior, a fost desemnat presedinte al Transnistriei, reales pentru a treia oara. Cu aceasta ocazie, în dreapta Nistrului a fost instituit un regim prezidential de guvernare, în care seful statului detine si functia de sef al guvernului, cu dreptul de a numi ministrii, fara a cere aprobarea legislativului. Amendamentele au eliminat restrictia constitutionala privind numarul de mandate pe care le poate detine o persoana.
“Meritele” nu i-au fost “recunoscute” numai în Transnistria, ci si Rusia. În mai 2001, de pilda, potrivit agentiei tiraspolene Olvia-press, Smirnov a fost invitat la Moscova în calitate de laureat. Premiul “Şolohov” i-a fost acordat “pentru vitejie personala si eroism în apararea intereselor poporului Transnistriei” si pentru cartea sa de memorii intitulata “Pentru dreptul de a trai pe pamântul Transnistriei”. Semnificativ, alti laureati ai acestui premiu au mai fost Radovan Karadjici, Fidel Castro si Aleksandr Lukasenko.
Şi acolitii sai de la Tiraspol nu mai contenesc cu laudele la adresa lui Smirnov. Zic ca-i tehnocrat, ca-i cinstit, ca banii a învatat sa si-i câstige din munca. Numai ca în “parohia” sa misuna, nestingheriti contrabandistii de arme (poate provenite din imensul arsenal, ce tot se retrage, al fostei Armate a 14-a, poate de prin numeroasele fabrici ce erau cândva parte a imensului complex militar-industrial sovietic) si de droguri. Are grija ca totul sa se desfasoare fara complicatii însusi unul dintre fiii lui Igor Smirnov, însarcinat cu administrarea vamilor. Desigur, nu pe degeaba. Cât despre cel de-al doilea fiu al liderului, acesta este si mai cunoscut pentru afacerile lui prospere. Pentru ca este patronul firmei Sheriff. Ce-i cu firma aceasta? Este vorba despre un lant de magazine alimentare si restaurante, raspândite cam în tot spatiul ex-sovietic si est-european, inclusiv în România. Dar Sheriff mai înseamna statii de service auto, telefonie mobila, canal TV, un post de radio si un ziar. Mai adaugati la toate acestea un club de fotbal, a carei echipa este multicampioana a Republicii Moldova si dispune de un stadion ultramodern.
Şi pentru ca Smirnovii sunt oameni cu frica lui Dumnezeu, firma Sheriff a mai ridicat si o biserica ortodoxa la Tiraspol. Asa, pentru a face concurenta numeroaselor statui ale lui Lenin.
Siretlicuri lingvistice
Ne-am obisnuit sa numim, în româneste, teritoriul de peste Nistru, Transnistria. În mod asemanator, îl transcriu si occidentalii în limbi de circulatie universala. Termenul a fost adoptat ca atare si de organismele internationale.
Aceeasi realitate geografica a avut parte, în limba rusa, de mai multe denumiri. Atunci când generalul Suvorov a ajuns pâna la Nistru de pe urma victoriei într-un razboi ruso-turc, împarateasa Ekaterina a II-a a adaugat imperiului guvernia Novorossia. Probabil, spre a-si ascunde mai bine intentiile, s-a gasit un nume neutru – Zadnestrovie (de dincolo de…, de peste Nistru; spre comparatie: Zakavkazie, Transcaucazia). Pe timpul tarului Alexandru I este anexat, doua decenii mai târziu, si teritoriul dintre Prut si Nistru, parte a Principatului Moldovei. Urmându-si vocatia lingvistica, curtea tarista boteaza zona cu numele Basarabia, denumire ce se referea, pâna atunci, doar la cele trei judete marginite de Marea Neagra – la sud si de gurile Dunarii – la vest, ce apartinusera cândva Basarabilor munteni. Nu era un simplu capriciu împaratesc; atunci, se voia asternerea uitarii peste orice legatura posibila între cele doua maluri ale Prutului.
Ulterior, Rusia a modificat, din nou, numele guberniei cu centrul la Tiraspol. I-a zis Podnestrovie, deci, de lânga…, din preajma Nistrului (comparati: Podmoskovie = de lânga Moscova, din împrejurimile Moscovei). Apropierea putea fi si de-a stânga, dar si de-a dreapta Nistrului.
Dupa 1917, bolsevicii nu au facut nici un secret din nazuintele lor expansioniste. De aici si o noua denumire: Pridnestrovie (din jurul Nistrului; la fel cu: Pribaltica = din jurul Marii Baltice). Denumirea a ramas în vigoare si astazi, când pe lânga o zona de pe malul stâng al Nistrului, Tiraspolul controleaza si Tighina (Bender), cu alte câteva sate, de pe malul drept.
Pare-se ca anumiti politicieni rusi îsi fac si ei din lingvistica un hobby. Extremistul binecunoscut Vladimir Jirinovski, referindu-se la teritoriul în discutie, vorbea iarasi despre Novorossia. Nostalgii imperiale…
Publicat în : Politica externa de la numărul 9
