În perioada 26-29 octombrie 2003, presedintele Ion Iliescu a efectuat o vizita oficiala în Statele Unite ale Americii, la invitatia presedintelui George W. Bush. Pe durata acestei vizite, Ion Iliescu a avut întâlniri cu Secretarul Apararii, Donald Rumsfeld, Secretarul de Stat, Colin Powell, precum si cu directorul executiv si presedintele Consiliului Executiv al FMI, Horst Kohler.
Momentul cel mai semnificativ al acesteivizite a fost, desigur, convorbirea din Biroul Oval al Casei Albe, dintre seful statului român si presedintele SUA. Temele principale ale discutiilor si consultarilor bilaterale purtate la cel mai înalt nivel s-au referit la statutul de membru deplin al NATO pe care România îl va primi dupa încheierea procesului de ratificare, în luna mai anul viitor, la participarea tarii noastre la actiunile internationale de lupta împotriva terorismului, la faptul ca relatiile româno-americane au cunoscut un intens proces de apropiere, România fiind considerata în prezent si tratata de Statele Unite ale Americii ca un prieten de încredere si un aliat deosebit de apreciat.
“Visul american” în varianta româneasca
Pâna în iarna lui 1989, visul si supapa de supravietuire “interioara” pentru multi români era venirea americanilor. Mai multe generatii postbelice au trait si au murit cu aceasta speranta, dar a fost sa fie ca marile schimbari din istoria contemporana a tarii sa se petreaca nu în urma unor spectaculoase desanturi de trupe americane, ci mai degraba ca urmare a perestroikai si glasnostului sovietic, ce au dat semnalul prabusirii ireversibile a unui întreg sistem.
Solidaritatea pe care Statele Unite au aratat-o României în entuziasmul primelor saptamâni ale revolutiei s-a estompat, însa, treptat, ca urmare a numeroaselor probleme pe care noi singuri trebuia sa le rezolvam acasa, dar si a faptului ca SUA, ca unic învingator în abia încheiatul razboi rece, avea de administrat tensiunile globale ce însoteau reasezarea sistemului international în ceea ce se anunta a fi o noua ordine mondiala.
La rândul nostru, în România, aveam de administrat libertatea proaspat cucerita – si asta dupa zeci de ani de regim totalitar, în care instinctele responsabilitatii, initiativei, independentei se erodasera destul de mult. Nu mai stiam ce înseamna sa depinzi numai de tine si sa suporti direct si fara prea mare întârziere consecintele fiecarei actiuni întreprinse si decizii luate. În prima perioada dupa decembrie 1989, consideram ca totul ni se cuvine, ca meritam sprijinul Occidentului, în general, si pe al Statelor Unite, în particular, ca rasplata pentru toata asteptarea noastra de 50 de ani. Consideram ca avem dreptul la tot, fara a ne fi prea clara obligatia de a da ceva la schimb. De aceea, lectia parteneriatului a fost una dintre cele mai inedite si mai dificile pe care societatea româneasca le-a avut de învatat dupa 1989; dar o asemenea lectie se poate învata numai dupa efortul prealabil de a capata constiinta pozitiei celuilalt si de a te raporta, lucid si realist, la aceasta pozitie. Multa vreme, în România, oamenii nu au realizat cât de mici se vad ei de la Washington si cât de lipsit de relevanta era, la momentul respectiv, acest teritoriu pentru puterea si interesele unui gigant de calibrul SUA.
Greu si cu poticniri în propriile noastre prejudecati sau inertii am învatat, în cele din urma, ca orice relatie la nivel international nu se construieste pe argumente de ordinul trecutului. Aceasta a fost cartea pe care am încercat sa o jucam la summitul de la Madrid, când miza era aderarea noastra la NATO, dar, totusi, am pierdut, pe considerente subiective, s-a spus atunci, dar oricum contrar efuziunii cvasi-generale cu care întâmpinasem acel eveniment, de parca ne-am fi si vazut cu sacii în caruta… Raspunderea pentru esec ne-a apartinut, însa, noua însine, în importanta masura a faptului ca nu constientizasem înca, la acel moment, ca parteneriatele internationale nu se construiesc nicicum pe baza unor conjuncturi oarecare ale prezentului efemer si ca ceea ce conteaza în constructia unor relatii durabile sunt obiectivele si tintele comune, posibilitatea de a parcurge drumul împreuna, umar la umar, vointa de a finaliza proiecte convergente si capacitatea de a dezvoltaactiuni solidare. A trecut destul timp pâna când România a înteles si a pus în propria-i practica politica asemenea criterii de conduita, deopotriva relationala si parteneriala, menita sa faca diferenta între “secuvinism” si meritocratie, între entuziasmul de imagine si pragmatismul raspunderilor asumate.
E mai greu sa ramâi în vârf decât sa urci pâna acolo
Contextul potrivit pentru a demonstra efectiv ceea ce nu conteneam sa sustinem la nivel de principii – si anume disponibilitatea si capacitatea de a deveni un partener valabil si valoros pentru SUA – a venit pentru România de-abia în urma schimbarii conjuncturii mondiale dupa 11 septembrie 2001. Atunci am putut arata, direct si convingator, SUA si partenerilor sai, ca suntem gata sa contribuim practic la lupta împotriva terorismului, marea amenintare globala a secolului XXI. Tarile occidentale, în frunte cu SUA, au înteles ca România nu mai este o tara fosta comunista, perpetuu victimizându-se si mereu cerând favoruri în numele unor frustrari suferite, dar discutabile la scara istoriei. România devenise o tara avansata în procesul de tranzitie, care putea si dorea sa ofere ajutor de la egal la egal în privinta problemelor mondiale. Urmarea a fost ca perceptia României a glisat de la eticheta trecutului de care ne vaitam, spre potentialitatile viitorului pe care-l anuntam, iar judecatile despre ce am fost au început sa fie înlocuite cu evaluarile despre ce putem fi. Aceasta rasturnare a timpului la care a început sa se conjuge atitudinea României ne-a îngaduit sa intram în NATO; tot astfel am devenit parte la interventia din Irak si la reconstructia din epoca post-Saddam. Peste toate, Capitala României a primit vizita oficiala a presedintelui american, printr-un gest care nu mai era un premiu de consolare, ci de prezenta directa, acasa, la un partener pe care doreste sa-l salute în semn de consolidare a unei colaborari tocmai perfectate. Discursul presedintelui Bush din Piata Revolutiei a fost semnificativ tocmai prin faptul ca a schitat asteptarile pe care SUA le au de la România în calitatea acesteia de partener de-acum egal, iar statutul de punte de legatura între Europa si Rusia si între Europa si Caucaz, exprimat în acel discurs rostit sub lumina curcubeului, a reprezentat semnalul ca “avem treaba”, ca avem ceva de facut deosebit de important si de onorant pentru o tara de-abia intrata în clubul select al parteneriatului transatlantic.
Vizita presedintelui Bush a dobândit si mai multa consistenta prin vizita oficiala, de reciprocitate, pe care presedintele Iliescu a fost invitat sa o întreprinda la Washington, ca un semnal de fixare a noilor relatii bilaterale si de întarire a dorintei SUA pentru consolidarea si dezvoltarea parteneriatului cu România. Relatiile dintre cele doua tari au intrat într-o privilegiata normalitate, inclusiv prin aceasta ritmicitate a vizitelor la cel mai înalt nivel. România nu mai este, prin urmare, în configurarea strategiei americane un punct “invizibil” pe o harta oarecare, ci a devenit un partener care conteaza si un cap de pod pentru proiectele viitoare ale gigantului mondial. Întâlnirile pe care presedintele Iliescu le-a avut în cursul acestei vizite arata diversitatea si importanta intereselor SUA fata de România, de la aspectul politic, la cel economic si militar. Iar întrevederea directa dintre cei doi presedinti, în celebrul Birou Oval al Casei Albe, a marcat, în mod nemijlocit, importanta pe care România o are în proiectele de securitate ale SUA si dorinta acestora de a dezvolta actiuni comune, în primul rând în domeniul luptei împotriva terorismului.
România are de-acum sansa, atât de importanta în contextul actual, de a fi sub umbrela de securitate a Statelor Unite – si nu cu statutul de simpla protejata, cantonata în stadiul de “a cere”, ci de partener aflat pe picior de egalitate tocmai datorita capacitatii sale si de a oferi.
A fost un drum lung pâna ce România a învatat ce are de facut si si-a convins interlocutorii ca stapâneste lectia parteneriatului. Dar si mai dificil îi va fi României sa mentina continutul, stilul si dinamica acestui parteneriat – având în vedere înalta stacheta de încredere care i-a fost acordata si angajamentele pe care si le-a asumat în cadrul lui. Vizita presedintelui Iliescu la Washington a complinit vizita presedintelui Bush la Bucuresti, întarind ideea de reciprocitate în necesitatea de comunicare. Din punct de vedere diplomatic, balanta este în echilibru. Daca succesiunea vizitelor va mai continua si, implicit, relatia de parteneriat a României cu Statele Unite se va consolida, asta depinde în mare masura numai de noi. Daca stim sa si ramânem parteneri, nu numai sa devenim.
Publicat în : Politica interna de la numărul 9
