Este evident pentru toata lumea ca administratia Bush a lansat dupa 11 septembrie – acest Pearl Harbour al secolului al XXI-lea – o ampla ofensiva strategica. Gândit sau nu înainte de instalarea echipei republicane la Casa Alba, programul este atât de amplu încât sunt vizibile, pentru moment, doar anumite componente. Mai mult, din timp în timp presedintele Bush ofera lumii surprize strategice, de la denuntarea unilaterala a tratatului ABM din 1972 pâna la ofensiva spatiala spre Luna si Marte.
Este evident pentru toata lumea ca administratia Bush a lansat dupa 11 septembrie – acest Pearl Harbour al secolului al XXI-lea – o ampla ofensiva strategica. Gândit sau nu înainte de instalarea echipei republicane la Casa Alba, programul este atât de amplu încât sunt vizibile, pentru moment, doar anumite componente. Mai mult, din timp în timp presedintele Bush ofera lumii surprize strategice, de la denuntarea unilaterala a tratatului ABM din 1972 pâna la ofensiva spatiala spre Luna si Marte.
Unul dintre cele mai fierbinti dosare este cel care priveste lumea islamica. Desi Washingtonul insista ca Statele Unite nu sunt antrenate într-o ofensiva împotriva lumii islamice, este clar ca în acest moment analistii din domeniul securitatii si al sigurantei nationale din spatiul nord-american identifica lumea islamica drept principala sursa de instabilitate. Razboaiele din Afganistan si Irak au confirmat analizele americane dar au demonstrat si ca angajarea în operatiuni militare comporta pe lânga riscurile militare si dificultati politice si economice serioase.
Dar daca presedintele Bush ofera lumii surprize, reversul este valabil. Convinsi ca Irakul are arme de distrugere în masa, americanii constata cu stupoare acum ca tari islamice aliate sau mai putin galagioase sunt mult mai avansate în tentativa de a dezvolta arsenale strategice. Este în primul rând cazul Pakistanului, o bomba cu ceas care depinde de cât de mult va rezista la putere presedintele Perwez Musharaf. Recentele evenimente de la Islamabad anunta probleme serioase într-un Pakistan care are arma nucleara si care a contribuit la programele nucleare ale altor state. Un Pakistan care si-a dezvoltat capacitatile balistice în urma barterului militar cu regimul de la Pyonyang. Un Pakistan care a livrat Libiei o duzina de centrifuge necesare îmbogatirii uraniului. Majoritar sunnit, Pakistanul este într-o stare conflictuala aproape permanenta cu India, dar este minat si din interior. Nu este un secret pentru nimeni ca regimul taliban de la Kabul a fost instaurat cu ajutorul serviciului de informatii pakistanez, ca a fost necesara demantelarea acestui serviciu pentru ca Statele Unite sa poata câstiga razboiul din Afganistan, ca presedintele Musharaf scapa din când în când cu viata dintr-un atentat parca pentru a-si aminti mereu ca nu trebuie sa treaca anumite limite. Contiguitatea teritoriala cu Afganistanul si structura etnica similara fac din Pakistan o problema serioasa în eforturile americane de pacificare si remodelare a Afganistanului. Prin Pakistan patrund armele, banii si teroristii, în Pakistan îsi gasesc adapost membrii gherilelor pastune si tot Pakistanul ar putea deveni sursa de tehnologie si echipamente nucleare pentru zona islamica. Dovezi acumulate în ultima vreme confirma ipoteza ca a începute deja sa ofere asistenta în domeniu unor tari-problema.
Un alt aliat islamic devenit incertitudine este Arabia Saudita. Considerataa cea mai sigura baza americana din zona Golfului, Arabia Saudita a începute sa dea frisoane Washingtonului dupa ce regele Fahd a pierdut puterea reala în favoarea persoanelor apropiate serviciului de informatii saudit si a cercurilor ultrareligioase, de multe ori în relatii foarte strânse cu miscarea wahhabista. Desi autoritatile de la Riad insista asupra continuarii colaborarii strategice cu Statele Unite, au aparut toamna trecuta informatii despre planurile de a dezvolta un arsenal nuclear propriu. Imediat dezmintite, zvonurile au fost dublate de vizite surpriza la Moscova, dar si de anuntul privind intentia de amplasare a regatului saudit sub “alta umbrela strategica”. Altfel spus, sub alta umbrela nucleara. Alta decât cea americana. Care?
La sfârsitul anului trecut a avut loc un incident putin mediatizat. Satelitii si agentii din teren au observat deplasarea unor comandouri puternic înarmate în zona dintre Yemen si Arabia Saudita, o regiune considerata refugiul wahhabist. Riadul a anuntat dupa doua zile ca a dejucat o operatiune care viza securitatea nationala. Discret, Arabia Saudita a demonstrat Washingtonului ca fac parte, în continuare, din aceeasi tabara.
Pe final de an, Libia a oferit lumii o mica surpriza. Presedintele Gadhafi a acceptat inspectiile Agentiei Internationale pentru Energie Atomica, a recunoscut exitenta unui program propriu de dezvoltare a armelor de distrugere în masa iar fiul sau a recunoscut cumpararea centrifugelor nucleare din Pakistan. Între Tripoli si marile cancelarii occidentale a început o forfota discreta a agentilor secreti care analizeaza acum performantele libiene si instalatiile ascunse în desertul maghrebian. Fragmente ale programului libian au devenit deja publice asa cum a devenit publica si explicatia pentru episodul transportului de rachete nord-coreene interceptate de spanioli în Golful Persic chiar înaintea razboiului împotriva Irakului. Capturate de comandourile spaniole, Scud-urile nord-coreene au fost lasate sa ajunga în Yemen la interventia Statelor Unite, gest care a provocat animozitate la vremea respectiva între Madrid si Washington. Numai ca Yemenul nu era destinatarul transportului – care continea alaturi de cele 15 rachete Scud B si C si 85 de containere cu substante necesare producerii de arme chimice – era doar intermediar pentru…Libia. Statele Unite au permis derularea livrarii rachetelor pentru a nu submina eforturile Libiei de a obtine – prin negocieri secrete – plecarea liderului irakian Saddam Hussein de la putere.
Daca Libia si-a rezolvat iesirea de pe lista neagra, Siria negociaza înca. Damascul pare interesat în negocierea unui acord strategic cu Israelul, mai ales dupa capturarea lui Saddam Hussein si diminuarea atacurilor împotriva militarilor americani din Irak. De aici, poate, si gestul surpria de a invita un membru al partidului Likud la Damasc. Presedintele Bashar al Assad a înteles, se pare, ca reconstructia politica a Irakului este un proces care merge mai departe, în ciuda unor atentate spectaculoase dar limitate, si ar putea sa se extinda în restul lumii islamice. Un obiectiv pe care presedintele Bush l-a anuntat oficial chiar în ajunul razboiului din Irak. Guvernul Baas de la Damasc – dominat de triburile alawite – este, la urma, urmei, pragmatic si nu urmareste obiective ideologice sau construirea unei structuri pan-arabe ci doar ramânerea la putere. Este nisa de interes strategic pe care se poate construi o relatie cu Israelul si Statele Unite. Cu o conditie, însa: Siria trebuie sa renunte la armele chimice si la sprijinul acordat gherilelor palestiniene.
În fine, Iranul are si el planurile sale de dezvoltare strategica. Guvernul de la Teheran a acceptat în cele din urma sa semneze anexa la Tratatul de Neproliferare Nucleara dar a anuntat ca pâna la mijlocul anului 2005 va lansa un satelit propriu. Este un pas înainte în programul sau strategic. Iranul ar putea obtine astfel astfel capacitatea de a controla traiectori vectorilor balistici dar si acces la informatii tactice în timp real, un vis mai vechi al statelor care îsi calculeaza efortul militar în raport cu Israelul si care este blocat deocamdata de Statele Unite care interzic vânzarea imaginilor obtinute de sateliti în mai putin de 48 de ore.
Va avea Arabia Saudita propria arma nuclera sau se va alia cu o putere atomica, alta decât Statele Unite? Va reusi Iranul sa plaseze pe orbita un prim satelit care sa-i ofere acces la informatii tactice? Va reusi Siria sa evite un conflict deschis cu Statele Unite? Vom afla raspunsul la aceste întrebari relativ repede. Ramâne de aflat raspunsul la întrebarea care obsedeaza de mult lumea islamica: se va uni sau va ramâne disparata. Şi daca se va uni, va alege modelul democratizarii sau va deveni un competitor strategic al Statelor Unite?
Publicat în : Politica externa de la numărul 10
