România şi Bulgaria s-au aflat din nou pe 11 martie 2004 faţă în faţă pentru evaluarea progreselor făcute pentru îndeplinirea criteriilor europene. Rapoartele prezentate în cadrul Parlamentului European de către raportorii celor 2 ţări au demonstrat că, în timp ce Bulgaria face reforme şi progresează, România stagnează. Acesta este un fapt evident încă din Rapoartele de ţară din 2002 şi 2003. Bulgaria a trecut înaintea României în cursa pentru integrare.
În plus, faţă de obişnuitele critici, pe baza rapoartelor prezentate la Strassbourg, s-au ridicat tot mai multe voci care cereau decuplarea calendarelor de aderare ale celor două state, pe motiv că Sofia este mult mai avansată decât Bucureştiul. Sofia se teme că, în cazul în care România nu se va încadra în calendar (încheierea negocierilor până în octombrie 2004 şi semnarea Tratatului de aderare) însăşi aderarea comună din 2007 ar putea fi compromisă.
Avansul Bulgariei şi cererea de decuplare readuc în atenţie competiţia între cele două state. Dar dincolo de aceasta este important de văzut care este situaţia politico-economică actuală a celor două ţări şi ce a dus la retardul României şi la progresul Bulgariei. În acest sens, politicienii români ar putea să mai tragă cu ochiul uneori la guvernul de la Sofia şi să vadă că, în ciuda asemănărilor şi problemelor comune, reforma reală şi seriozitatea sunt cele care fac diferenţa.
Negocierile şi acquis-ul comunitar
Consiliul European de la Helsinki din 1999 a decis deschiderea negocierilor de aderare în 2000 atât cu România cât şi cu Bulgaria dar, încă de la început, autorităţile bulgare s-au mişcat mai repede în adoptarea acquis-ului. În prezent acestea din urmă au închis 26 de capitole, iar 4 în curs de negociere : Concurenţa, Agricultura, Politica regională, Finanţe şi buget. Întârzierea României nu a putut să fie decât nocivă, amânând adoptarea normelor europene, volumul legislaţiei a crescut, ceea ce face ca în prezent procesul să fie şi mai anevoios. Rezultatul este că autorităţile române au reuşit să închidă doar 22 de capitole, iar 8 sunt deschise: Concurenţa, Agricultura, Politica regională, Finanţe şi buget, Libera circulaţie a serviciilor, Justiţie şi Afaceri Interne, Energie şi Mediu. Acestea sunt capitolele cele mai dificile. Dar deschiderea şi închiderea unui capitol nu reprezintă tot. Ţările trebuie atât să adopte cât şi să implementeze legislaţia europeană, dar mai ales să o respecte.
Pe acest traseu, Bulgariei i s-au acordat gradual bile albe, atât în ceea ce priveşte criteriile economice cât şi cele politice. România, în schimb, a primit în 2004 cele mai dure critici din partea instituţiilor europene. A fost adusă pentru prima dată în discuţie neîndeplinirea criteriilor politice : stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului, respectarea şi protecţia drepturilor minorităţilor. Fenomene ca lipsa de independenţă a sistemului judiciar, încălcarea libertăţii presei, abuzurile poliţiei şi încălcarea moratoriului privind adopţiile internaţionale ca şi corupţia generalizată au devenit deficienţe care nu mai pot fi trecute cu vedrea la Strassbourg şi Bruxelles. La rândul ei şi Bulgaria a fost atenţionată în ceea ce priveşte discriminarea minorităţii rrome, adopţiile internaţionale unde 90% de copii sunt de etnie rromă şi răspândirea reţelelor de crimă organizată.
În cazul României, avertismentul europenilor a fost ferm : este nevoie de atacarea marii corupţii. Guvernul Năstase a luat în urma acestor critici o parte din măsurile necesare, demiterea unor înalţi demnitari, inclusiv a ministrului integrării europene şi al justiţiei dar acesta este doar vârful icebergului. Şi Bulgaria a primit atenţionări şi este urmarită cu atenţie dar, în combaterea corupţiei, Sofia a luat măsuri mult mai ferme, încă din 2001 numărul şpăgilor contorizate la nivel naţional au scăzut cu 300% şi, în plus, legislaţia anticorupţie a fost adoptată, intrând în prezent în faza de aplicare. În ceea ce priveşte reforma judiciară, guvernul bulgar a închis înaintea celui român capitolul Justiţie şi Afaceri Interne.
Economia
După 14 ani de la căderea comunismului, atât în România cât şi în Bulgaria marea problemă rămâne sărăcia şi lipsa de performanţă economică. Dacă macroeconomic au fost înregistrate creşteri, acestea au influenţat prea puţin standardul de viaţă al populaţiei. Inflaţia (mai ales în România) şi şomajul cronic (mai ales în Bulgaria) sunt probleme greu de controlat.
Criteriul economic enunţat la Copenhaga presupune existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale pe Piaţa Internă. Bulgaria a primit încă din 2002 statutul de economie de piaţă funcţională, în timp ce economia românească nu l-a primit pe deplin nici în Raportul din 2003. Întrebarea care se pune este ce a făcut Bulgaria şi nu a făcut România pentru a progresa.
În primul rând este vorbadespre privatizare. După criza economică şi financiară gravă din 1997, alegerile sunt câştigate de Mişcarea Naţională Simeon II iar fostul rege devine prim ministru. Pe termen scurt redresarea economică nu s-a produs ceea ce a dus ca, în 2002, economia bulgară să se afle într-un impas care inspiră presei comparaţii cu situaţia Argentinei. Presat de U.E. şi de Fondul Monetar Internaţional, premierul decide să vândă marile companii cu probleme:Bulgartabac, Telecomul, şantierele navale de la Varna, marile bănci, compania aeriană, companiile de electricitate şi flota comercială. Această strategie a însemnat atât o atragere masivă de capital, cât şi o lovitură de imagine la Bruxelles.
În comparaţie, toate guvernele de la Bucureşti au abordat cu greu reformele sectoriale, iar privatizările s-au realizat cu întârziere şi în afara unei strategii bine elaborate. Aşa s-a ajuns ca pe ultima sută de metri, în 2004, guvernul Nastase trebuie săfacă o serie de privatizări esenţiale: Banca Comercială Română, Petrom, companii din sectorul electric şi de gaze. În ceea ce priveşte energia, bulgarii au fost nevoiţi să închidă o parte din reactoarele nucleare de la Kozlodui, rămânand doar cele două conforme cu normele europene dar pe termen lung este considerată că va putea deţine, alături de Polonia, cel maimare potenţial energetic dintre ţările U.E.
Pe de altă parte, disciplina financiară impusă de FMI a dus la realizarea, în economia bulgară, a unei inflaţii de o singură cifră, 5,8% în 2002, în timp ce România nu va putea să atingă în 2004 nici măcar 9%, băncile avansând procentele 10-11% ca fiind previziuni mai realiste.
Şi în sectoare ca turismul şi tehnologia informaţiei, Bulgaria a ştiut să aplice strategii mai bune ca şi în atragerea investiţiilor. Aceasta în timp ce corupţia, sistemul clientelar, improvizaţia şi lipsa de responsabilitate continuă să sporească suspiciunile investitorilor faţă de România. Dar desigur, marea provocare rămâne în continuare în ambele ţări creşterea standardului de viaţă şi pentru care toate speranţele românilor şi bulgarilor se leagă de aderarea la Uniunea Europeană.
Din cele spuse mai sus, pentru România concluzia este prea puţin optimistă. În primul rând, guvernul român nu are şanse să realizeze obiectivul închiderii negocierilor în 2004. Cele 8 capitole deschise sunt cele mai dificile şi presupun reforme greu de făcut într-un an electoral, iar strict economic este puţin probabil să se producă mari investiţii sau schimbări majore înainte de alegeri. România nu are altă soluţie decât să îşi asume situaţia actuală, să îşi identifice cu onestitate problemele şi să le rezolve, chiar dacă negocierile vor dura mai mult. Aşa cum au afirmat numeroşi lideri europeni, atâta timp cât reformele continuă, aderarea în 2007 nu este neapărat un obiectiv ratat. Drumul de urmat pentru România va deveni mai clar după ce comisarul pentru extindere Gunther Verheugen va anunţa pe 27 aprilie 2004, strategia care trebuie aplicată.
Pentru Bulgaria toate semnalele au fost pozitive. Încă din 27 noiembrie 2003, la Bruxelles, Romano Prodi a afirmat, în urma întâlnirii cu premierul Simeon de Saxa Coburg Gotha, că intrarea Bulgariei în Uniune în 2007 nu mai este un lucru pus la îndoială.
