Confruntările recente dintre sârbii şi albanezii din Kosovo s-au soldat cu peste 31 de morţi şi aproape 600 de răniţi, inclusiv 61 de militari NATO. Violenţele au izbucnit după ce trei copii albanezi s-au înecat în oraşul Kosovska Mitroviţa, iar albanezii i-au acuzat pe sârbi de aceste asasinate. Etnicii albanezi au început să îi atace pe sârbi, iar forţele internaţionale au fost nevoite să intervină pentru a restabili ordinea.
Dacă statutul provinciei nu este clarificat, violenţele vor continua
Confruntările recente dintre sârbii şi albanezii din Kosovo s-au soldat cu peste 31 de morţi şi aproape 600 de răniţi, inclusiv 61 de militari NATO. Violenţele au izbucnit după ce trei copii albanezi s-au înecat în oraşul Kosovska Mitroviţa, iar albanezii i-au acuzat pe sârbi de aceste asasinate. Etnicii albanezi au început să îi atace pe sârbi, iar forţele internaţionale au fost nevoite să intervină pentru a restabili ordinea.
“Violenţele din Kosovo reprezintă sfârşitul unei iluzii”, apreciază cotidianul austriac “Standard”, care consideră că incidentele “au arătat provincia Kosovo aşa cum este ea în realitate, cu un conflict uitat şi nerezolvat în inima Europei”.
“Reapariţia tensiunilor ameninţă stabilitatea Serbiei, dar şi pe cea a Macedoniei vecine, unde convieţuiesc populaţii albaneze şi slave”, afirmă cotidianul “Le Figaro”, subliniind şi incapacitatea Occidentului în faţa acestei situaţii.
Violenţele “demonstrează cît de artificială este aparenta pacificare din 1999”, scrie cotidianul spaniol “El Pais”, adăugînd că aliaţii trebuie “să se ocupe urgent de Kosovo”.
Istoria
Kosovo face parte din Serbia-Muntenegru, dar este administrată de Naţiunile Unite după intervenţia NATO din anul 1999. Cu toate că, de la încheierea conflictului au trecut cinci ani, tensiunile între etnicii albanezi (musulmani) şi cei sârbi (creştin-ortodocşi) continuă.
Provincia Kosovo este una dintre cele mai sărace regiuni din Europa, mai mult de jumătate dintre cei 1,8 milioane de locuitori trăind sub pragul sărăciei.
Chiar dacă provincia este bogată în zăcăminte de argint, plumb, cărbune sau zinc, principala activitate a localnicilor este agricultura. În prezent, în Kosovo trăiesc 1,5 milioane de etnici albanezi şi 80.000 de sârbi, dar alţi 200.000 de sârbi au fugit de teama violenţelor albaneze.
Ajuns la putere în 1989, preşedintele Slobodan Miloşevici a început să limiteze din ce în ce mai mult autonomia provinciei majoritar albaneze (obţinută în timpul lui Tito), prin urmare albanezii au declarat în mod unilateral independenţa provinciei, în 1991.
În 1995, Armata de Eliberare din Kosovo (UCK), a declanşat o campanie de gherilă împotriva obiectivelor sârbe, atrăgându-şi riposta dură a armatei iugoslave.
Criza din provincia Kosovo a stârnit îngrijorare în comunitatea internaţională, care a elaborat un plan de soluţionare a conflictului, respins însă de Slobodan Miloşevici. Ulterior, NATO a intervenit, la începutul anului 1999, pentru a pune capăt luptelor din provincie. Conflictul s-a soldat cu cel puţin 10.000 de morţi.
Trupele iugoslave au fost alungate de pe teritoriul provinciei în vara anului 1999, iar controlul provinciei a fost preluat de Naţiunile Unite. Cu toate acestea, Kosovo aparţine în continuare Serbiei.
Ibrahim Rugova, unul dintre iniţiatorii rezistenţei albaneze în anii 1995, a fost ales în funcţia de preşedinte al provinciei în anul 2002. Rugova militează în continuare pentru independenţa provinciei sârbe.
Actualul premier kosovar este Bajram Rexhepi, un politician moderat care a încercat să calmeze tensiunile dintre albanezii şi sârbii din Kosovska Mitroviţa, localitatea în care a fost detonat conflictul.
Eşecul comunităţii internaţionale
Comunitatea internaţională a preluat conducerea administrativă a provinciei sârbe locuite majoritar de etnici albanezi, imediat după încheierea conflictului militar dintre forţele NATO şi fosta Iugoslavie a lui Slobodan Milosevic, în 1999. Astfel, în Kosovo a fost instituit un guvern condus de un premier albanez, Bajram Rexhepi, însă prerogativele lui sunt strâns ţinute sub control de autoritatea ONU. Timp de aproape cinci ani, ONU şi forţa NATO şi-au exercitat ferm autoritatea asupra instituţiilor de securitate şi administrative, alocând pentru procesul de menţinere a păcii câteva sute de milioane de dolari. Eşecul este mai ales politic. Mandatul administraţiei ONU are la bază o rezoluţie care precizează că provincia Kosovo rămâne, cel puţin formal, sub suveranitatea statului Serbia-Muntenegru însă majoritatea covârşitoare a kosovarilor vor independenţa. La Priştina, adminstraţia civilă a ONU dublează un guvern autonom kosovar care cere să i se dea posibilitatea de a-şi asuma prerogativele.
Balcanii de Vest, nodul gordian al Europei Unite
În condiţiile în care aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană este prevăzută în 2007, iar perspectiva aderării Turciei va fi analizată în luna decembrie a acestui an, viitorul aşa-numitei regiuni a Balcanilor de Vest rămâne prins între instabilitatea internă şi angajamentul echivoc al UE, comentează Borut Grgic, membru al Atlantic Council din Washington D.C. şi consilier pe probleme de politică externă la Ljubljana. El atrage atenţia căpopoarele din această regiune sunt total dezamăgite de perspectiva europeană. Se poate spune că zone din această regiune sunt practic “pe moarte”. Tineretul emigrează, numărul pensionarilor creşte pe zi ce trece, rata natalităţii este scăzută iar rata şomajului este mare – în anumite zone rata şomajului fiind încă de 50 la sută.
Serbia-Muntenegru şi provincia Kosovo ridică o problemă de altă natură – este o chestiune de teritorialitate nedefinită, alături de reforme prea lente, spune Grjic. Teritorialitatea nu va fi decisă până în 2006 cel mai devreme, în cazul Muntenegrului. O revizuire a standardelor provinciei Kosovo se va face în 2005. Nu se preconizează încă negocieri privind statutul definitiv al acestei provincii, dar ele ar trebui să fie luate în calcul având în vedere frustrările sociale pe care le generează această nesiguranţă.
Albania este un caz cu totul aparte, precizează analistul. Nu este nici atât de evoluată precum Croaţia sau chiar Macedonia în materie de reforme instituţionale şi economice. În multe privinţe, autoritatea guvernului albanez se limitează la partea centrală a ţării. Crima organizată este larg răspândită şi constituie o problemă serioasă. Economia Albaniei supravieţuieşte datorită subvenţionării. În condiţiile în care producţia de primă importanţă stagnează, uriaşul deficit comercial secătuieşte bugetul naţional. Din raţiunile de mai sus este nevoie de patru agende separate pentru a soluţiona instabilitatea din Balcanii de Vest şi a integra această regiune în UE, propune el. Una dintre agende ar trebui să vizeze Croaţia şi Macedonia, cu un accent pus pe aderare. O agendă separată este necesară pentru Serbia-Muntenegru şi Kosovo, accentul fiind pus pe soluţionarea teritorială definitivă, urmată de stabilirea unui calendar de aderare la UE. A treia agendă este necesară pentru Bosnia şi Kosovo, accentul fiind pus pe edificarea legalităţii şi pe guvernare pe forţe proprii, iar a patra agendă trebuie să se focalizeze asupra Albaniei, concentrându-se asupra reconstrucţiei economice şi instituţionale depline.
Important este să nu se abordeze această regiune ca bloc, ci în termeni de proiecte individuale care să rupă sistematic cercul instabilităţii Balcanilor de Vest.
Grjic spune că excluderea regiunii Balcanilor de Vest din procesul aderării la UE este o dovadă de imaturitate, dacă ai în vedere faptul că odată cu aderarea României şi a Bulgariei la forul european Balcanii de Vest vor deveni literalmente o navă în derivă în spaţiul UE.
