“Guvernarea 1996-2000 are un mare merit. Cel de a fi plătit toate notele de plată pentru prostiile făcute până în 1996. Atunci au trebuit acoperite găuri precum Bancorex, Banca Agricolă, proasta gestionare a datoriei externe a făcut ca într-un singur an (1999) să fie un vârf de sarcină în care s-au acumulat enorm de multe datorii care atunci ajungeau la scadenţă (peste trei milioane de dolari). Toate acestea au făcut ca guvernarea amintită să termine cu un mare deficit de imagine. ”
Sunteţi recunoscut ca analist economic şi financiar. Ce v-a determinat să optaţi pentru politica de partid, ca membru?
Aceasta s-a întâmplat în 2003, pe fondul contactelor pe care le aveam deja cu liberalii, când am fost convins de doamna Mona Muscă. La insistenţele sale de a intra în partid, am întrebat “de ce aş veni”?Ea, crezând că de fapt întreb ca mulţi alţii, “Ce câştig din asta?”, mi-a răspuns: nu-ţi garantează nimeni absolut nimic. Nici loc pe liste, nici funcţii în partid. Asta mi-a plăcut. Acest lucru, coroborat cu aprecierea mea pentru Stolojan şi cu insistenţele prietenului meu Cioroianu care intrase cu vre-o patru cinci luni înaintea mea, m-a făcut să mă înscriu în partid. În acelaşi timp, Ciorbea care încerca să reconstituie partidul, mi-a oferit un post de vicepreşedinte în PNŢ-CD. Eu fiind însă un liberal structural, independent dacă sunt sau nu membru al acestui partid, a trebuit să îl refuz pe Victor Ciorbea şi să optez pentru PNL.
Foarte interesant, practic, aţi refuzat un post de vicepreşedinte în PNŢ pentru unul de simplu membru în PNL.
Da, iar la întâlnirea mea cu Preşedintele Stolojan, mi s-a propus să devin consilierul preşedintelui pe chestiuni economice. Oarecum paradoxal pentru că m-am întrebat, desigur, ce aş putea să îl consiliez eu pe Stolojan în economie. Mi s-a spus că nu este vorba neapărat despre consiliere, ci despre un schimb de opinii, perspective, etc. Astfel, în februarie 2003 am deveni membru în PNL şi consilier al Preşedintelui. Unul dintre motivele pentru care am acceptat este că, înainte de a deveni eu membru de partid, îi îndemnam pe alţii, oameni de afaceri pe care îi consideram foarte corecţi, care mi se părea mie că şi-au făcut afacerile absolut corect. La îndoielile manifestate de ei le răspundeam, oarecum lozincar: dacă aţi câştigat ceva din ţara- asta, atunci trebuie să daţi şi ceva înapoi. Ce puteţi să daţi este capacitatea voastră managerială. Nu prea aveam eu succes cu explicaţiile astea, dar atunci mi-am spus: Fă-o tu, dacă pe alţii nu reuşeşti să-i convingi.
Bruma mea de imagine pe care o am, o ofer unui partid. Problema este că, după ce devii membru al unui partid, în ochii celorlalţi devii oarecum suspect.
Care credeţi că sunt meritele guvernării 1996-2000 în procesul de integrare europeană?
Guvernarea 1996-2000 are un mare merit. Cel de a fi plătit toate notele de plată pentru prostiile făcute până în 1996. Atunci au trebuit acoperite găuri precum Bancorex, Banca Agricolă, proasta gestionare a datoriei externe a făcut ca într-un singur an (1999) să fie un vârf de sarcină în care s-au acumulat enorm de multe datorii care atunci ajungeau la scadenţă (peste trei milioane de dolari). Toate acestea au făcut ca guvernarea amintită să termine cu un mare deficit de imagine. Însă, în perioada aceea au fost luate măsuri de normalizare de care economia românească avea mare nevoie, dar care au fost foarte dureroase. Dacă aş aminti doar una singură: liberalizarea cursului de schimb în februarie 1997. Acuma s-a uitat ce însemna, înainte de acest moment, pentru o întreprindere să aibă acces la valută. Aştepta luni de zile să cumpere la fixing… În 1997 s-a liberalizat valuta, însă în acelaşi timp cursul dolarului s-a dublat, a ajuns de la 4 000 la 8 000 în 2 luni, ceea ce a creat mari probleme multor firme, mai ales celor care aveau credite în valută. O asemenea depreciere, atât de bruscă, a adus simultan si o mare scădere a nivelului de trai. Şi foarte puţină lume îşi pune problema că decizia a fost foarte corectă din punct de vedere economic, atâta vreme cât pe el l-a atins direct la buzunar şi în farfurie. Însă, din nou: această măsură, al fel ca şi multe altele, a fost atât de dureroasă pentru că s-a luat târziu. Dacă s-ar fi luat cu 2, 3 ani înainte ar fi fost mult mai blândă din punct de vedere social. Tot atunci au fost închise o serie întreagă de combinate de creştere a puilor, porcilor, etc. din cauza unei protecţii sociale prost făcute de guvernul anterior care a impus un preţ maxim pentru carnea de producţie internă şi, paralel cu creşterea preţurilor la materie primă au dus la falimentarea acestora. Guvernele de după 1996 au semnat doar certificatele de deces. Însă deficitul de imagine a fost din nou trecut în contul lor.
Un reproş des întâlnit la adresa guvernărilor amintite este reducerea numărului de firme mici şi mijlocii.
Aceasta se leagă de liberalizarea cursului valutar. Atunci au fost lovite multe astfel de firme; dacă o firmă mare, solidă, poate să reziste la astfel de şocuri, prin reducerea profitului, la o firmă mică, un astfel de şoc înseamnă ieşirea din jocul economic. Însă şi în cazul acestor firme a fost o exagerare, pentru că peste tot în lume (în America, 80% din firmele nou înfiinţate dispar în primii cinci ani) în capitalism rezistă un număr redus de competitori, cei mai potriviţi pentru regulile jocului.
Guvernările respective au “ascultat” recomandările Uniunii Europeni şi ale FMI-ului?
Vocea UE era mai stinsă atunci, pentru că de abia în 1999 România a fost invitată să înceapă negocierile de aderare. Fondul Monetar Internaţional era însă foarte important. Noi aveam nevoie şi de banii lor şi de OK-ul pe care îl reprezenta, în plan internaţional, acordul cu Fondul. Eu cred că tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii 14 ani în România are şi amprenta FMI-ului. Dacă nu ar fi existat impulsul dat de acesta, şi societatea românească, şi economia românească ar fi arătat mult mai rău acuma. Deşi FMI-ul a fost demonizat, aşa cum se întâmplă în toate ţările, ei nu au făcut decât să spună: cheltuieşte doar atât cât produci, dă doar salariile pe care ţi le permiţi, menţine doar atâţi salariaţi câţi ai nevoie, adică nişte lucruri de bun simţ. Pentru că în România toate deficitele înregistrate, bugetar, comercial, de cont curent, înseamnă de fapt un singur lucru: că noi trăim de fapt mai bine decât ne-ar permite ceea ce producem. Aceasta înseamnă deficit: să trăieşti acum mai bine, îndatorându-te într-un fel sau altul pe viitor. Într-o ţară- ca România, o astfel de afirmaţie poate părea cinică: “la cât trăim noi de prost, poţi spune că trăim prea bine faţă de cât muncim?”. Răspunsul este din păcate: DA.
De ce credeţi că sunt atât de puţine investiţii străine în România?
Pentru că aici nu a existat un mediu propice. Investitorii au posibilitatea de a scana tot globul în câteva ore. Iar banul este o vietate, care merge acolo unde se poate reproduce. De ce ar veni în România dacă găseşte condiţii mai bune în Thailanda, Ghana sau Brazilia? Un exemplu: anul trecut, Cehia, o ţară- mult mai mică decât România, a atras investiţii de 9 miliarde de dolari. Tot anul trecut, România a ajuns să aibă, CUMULAT din 1990 încoace, investiţii străine în valoare de 10 miliarde de dolari.
Cum se poate crea acest mediu propice investiţiilor străine?
Acum lucrez, împreună cu colegii din PNL şi o echipă din PD, la Programul de Guvernare. După părerea mea, acest program este creat după un concept strategic, şi anume atragerea de investiţii străine, dar mai ales investiţii străine directe. Aceasta ar rezolva României o serie întreagă de probleme, dintre care unele pot părea cu totul colaterale: de la înfiinţarea de noi locuri de muncă, la reducerea muncii la negru, la echilibrarea balanţei de cont curent, la creşterea nivelului de trai, în final.
Care ar fi metodele prin care plănuiţi să atingeţi acest “obiectiv strategic”?
Prima metodă ar fi simplificarea drastică a drumului investitorului străin până la finalizarea afacerii. Dar nu este numai atât. Trebuie rezolvată problema legislaţiei şi a justiţiei. Pentru că, dacă eu vin să fac afaceri într-o ţară- şi cineva nu îmi plăteşte datoria şi trebuie să mă judec cu el cinci ani pentru a mi-o recupera, atunci consider că acolo este un mediu de afaceri care nu mă atrage. Aşadar avem nevoie de o justiţie mult mai flexibilă, care să înţeleagă necesităţile mediului de afaceri. Să am o legislaţie care să permită acţiune mult mai rapidă (este cazul legii falimentului).
Iar o altă metodă, la care eu personal ţin foarte mult, este reducerea taxelor şi impozitelor, pentru că impozite mai mici nu înseamnă venituri mai mici, ci dimpotrivă. Iar soluţia cea mai bună o reprezintă cota unică de impozitare, care simplifică cel mai mult toate procedurile de impozitare. Exemplul cel mai clar este Rusia, unde a fost introdusă cota unică de impozit de 13%. În anul în care a fost introdusă această măsură, veniturile au crescut cu 80%, iar în anul următor s-au dublat, pentru că multă economie din zona neagră au ieşit la iveală. Rusia este doar cel mai drastic exemplu, unde a fost impusă cea mai mică cotă de impozitare. Acest lucru este însă valabil şi pentru celelalte ţări din jur.
În timpul discuţiilor pentru Programul de Guvernare s-a pus deseori problema: până unde mergem? Cât trebuie să fie această cotă unică?
Din punctul meu de vedere, având în vedere obiectivul atragerii de investiţii, ar trebui impusă cea mai mică cotă comparativ cu ţările din jur (exceptând poate Rusia), mergând până la 15, 16 %.
Desigur că trebuie să te lupţi cu concepţiile anchilozate ale unor funcţionari din Ministerul de Finanţe, cu sindicatele care consideră că cei cu venituri mici au foarte puţin de câştigat. Însă în condiţiile în care cea mai mică cotă la noi este, în prezent, 18%, dacă o reduci la 16%, toată lumea are de câştigat.
Credeţi în integrarea României în 2007?
Îmi doresc asta din tot sufletul. Încerc să fiu dincolo politica partizană şi dacă cineva mi-ar spune că rămânerea la guvernare a PSD-ului ar duce la integrarea sigură a României în 2007, eu nu aş avea nimic împotrivă să rămână. Problema este însă că acest guvern a devenit nociv şi începe să devină periculos, iar ca dovadă, ceea ce se întâmplă acum la Uniunea Europeană, ceea ce nu i s-a întâmplat nici unei ţări candidate la integrare.
Din punctul meu de vedere, momentul integrării în UE este similar, din perspectivă istorică, cu 1 Decembrie 1918. Este un moment de cotitură si din această cauză cred că merită făcute orice eforturi pentru ca România să fie primită în 2007. Chiar dacă există costuri ale aderării pe care românii nu le înţeleg şi nu le cunosc, avantajele pe termen lung sunt copleşitoare în raport cu dezavantajele.
