Colapsul comunismului poate astfel legitima revirimentul extremei drepte, mai mult, anumite aspecte ale comunismului care ar mai avea încă susţinere socială pot fi recuperate prin mişcările şi partidele de extremă dreaptă, întărind astfel susţinerea acestui fenomen. La fel ca şi în cazul fascismului clasic, neofascismul este un fenomen tăcut. Îşi clădeşte simpatia socială şi succesul electoral treptat, prin mijloace legale – cele ale propagandei şi presuasiunii – astfel încât el pare a fi controlabil. Astfel încât o modalitate de prevenire a erupţiei acetui fenomen cu consecinţe imprevizibil de grave este cunoaşterea celor care au înclinaţii de extremă şi mai ales motivaţiile lor, precum şi rezolvarea acestor chestiuni prin politici socio-economice adecvate.
Mişcări sociale la extreme
Într-un număr anterior al revistei (Cadran Politic, anul 1, nr. 10-11, ianuarie-februarie 2004, pp. 68-69) discutam despre fascism ca fiind una dintre maladiile civilizaţiei europene din secolul XX, doar aparent vindecate. Începutul secolului nu anticipa decât, poate, la nivel filosofic acest fenomen ce avea să producă în numai cîteva decenii un număr înfricoşător de victime, iar sfârşitul aceluiaşi secol a cunoscut un reviriment al multora dintre elementele caracteristice ale fascismului, repede etichetate drept neo-fascism, ceea nu însemna că sunt altceva, ci doar altfel. Apariţia şi evoluţia extremei drepte europene în secolul XX nu poate fi pe deplin înţeleasă decât dacă este luată în considerare dialectica sa cu extrema stângă, cealaltă faţă hidoasă a istoriei acestui secol.
Ambele mişcări sunt de sorginte filosofică germană de secol XIX şi ambele aveau ca nucleu intenţia de a crea o alternativă la ordinea democratico-liberală, slăbită de revoluţia tehnologică şi de schimbările modernităţii. Fiecare dintre ele a parcurs un drum de la filosofie la ideologie, de la ideologie la mişcare socială, apoi la partid politic şi, în cele din urmă, la regim politic. A existat o anumită didactică a abordării istoriei dialecticii dintre fascism şi comunism în termeni maniheişti: bine – rău, asupritori – eliberatori, corectitudine – nedreptate. Fasciştii au fost cei răi, învinşi de comunişti, care astfel au eliberat Europa de un regim injust şi cotropitor. Paralel cu această viziune cu substrat propagandistic s-a dezvoltat o întreagă teorie a totalitarismului cu două capete, extrema dreaptă şi, respectiv, extrema stângă, trunchiul fiind însă comun. Principala critică adusă acestei înţelegeri a relaţiei dintre fascism şi comunism este că ea ignoră varietatea pe care aceste ideologii şi regimuri au avut-o (leninism, stalinism, troţkism – pentru a nu menţiona decât câteva, respectiv nazism, mussolinism etc.).
Un concept alternativ la cel de totalitarism pentru studierea relaţiei fascism – socialism – comunism a fost cel de “mişcare – regim” (movement – regime), introdus în studiile comparative de Robert C. Tucker. El definea acest concept drept “regimul revoluţionar de mişcare de masă sub auspiciile unui partid unic”. Tucker subsuma conceptul de totalitarism aceluia de mişcare – regim, considerând că totalitarismul este numai una dintre formele pe care acest fenomen de masă le poate îmbrăca. Pentru discuţia de faţă, conceptul lui Tucker este interesant sub mai multe aspecte: în primul rând el evidenţiază aspectul revoluţionar comun fascismului şi comunismului; mai apoi, acest concept intenţionează să includă toate faţetele pe care cele două ideologii le-au avut în planul concret al regimurilor politice pe care le-au legitimat; şi nu în ultimul rând, definiţia acestui concept implică o anumită nuanţare a dialecticii fascism – comunism, dincolo de viziunea maniheistă.
Extremismul apărut din anii 1980 încoace, şi mai ales manifestările de după colapsul comunismului au nevoie şi mai mare de un astfel de concept comprehensiv pentru a fi înţeles. Indivizii sunt mai puţin polarizaţi ideologic şi mult mai mult problematic, iar partidele concurează în special pe segmente de nişă, astfel încât literatura de specialitate a putut identifica suficiente argumente pentru a vorbi despre un tip de partid extremist unic – acela “antisistem”, militant împotriva ordinii sociale existente şi care propune ca alternativă un amestec de idei de drepta şi de stânga. Ceea ce rezultă din elementele de mai sus este că fascismul şi comunismul nu sunt două fenomene izolate ale secolului XX, între manifestările lor existând o anumită relaţionare şi dinamică imanente. Secolul XX s-a încheiat printr-o înfrângere a comunismului, dar şi printr-un reviriment al fascismului. Evoluţia acestor fenomene nu este însă ciclică, ele putând foarte bine să se intersecteze într-un fenomen de tip antisistem care să corespundă imaginilor pozitive pe care memoria colectivă le mai păstrează despre cele două regimuri.
Tipuri de revoluţii
Aşadar avem două fenomene revoluţionare despre care putem spune că sunt interdependente; întrebările sunt:dacă există o relaţie de tip revoluţie – contrarevoluţie şi dacă ele s-au manifestat asemănător. Răspunsurile la aceste întrebări ne-ar putea ajuta să înţelegem ce consecinţe poate avea colapsul comunismului asupra evoluţiei extremei drepte şi cum poate fi preîntâmpinată sau contracarată o revoluţie fascistă.
Marxismul a devenit revoluţie violentă în interpretarea lui Engels şi Lenin care au şi pus în aplicare această viziune asupra aplicabilităţii teoriei filosofice. Din acel moment, socialismul a devenit mişcare socială subversivă, aflată în ilegalitate, acţionând clandestin, în conflict cu autorităţile statelor în care era prezentă, utilizând mijloace violente, în scopul declarat al unei cauze nobile şi anume eliberarea popoarelor şi convertirea lor la dobândirea conştiinţei de clasă. Fascimul, dimpotrivă, s-a configurat treptat, mai mult în jurul unor idei decât al unui program de sine stătător, impunându-se cu puţină violenţă şi cu foarte multă persuasiune. Comuniştii porneau de la premisa că eu ştiu ceva mai mult decât masele (cunosc “sensul istoriei”) şi că, în consecinţă, masele trebuie să îi accepte pentru că astfel se va crea ordinea socială benefică tuturor. Fasciştii, însă, parcurgeau drumul invers: ei căutau punctele sensibile, vulnerabile ale maselor şi acţionau propagandistic exact asupra acestora. Fascimul a exploatat nevoile şi aşteptările indivizilor în scopul de a obţine simpatie şi susţinere, în timp ce comunismul s-a impus pe sine drept ordine socială menită să echilibreze nedreptăţile sociale.
Fascismul nu a propăvăduit niciodată în mod deschis o revoluţie, o transformare radicală a ordinii sociale şi a regimului politic prin mijloace violente. Nucleul dur al acestei ideologii a permis însă adaptarea ei la nevoile şi aşteptările indivizilor din diferite spaţii şi categorii, astfel încât simpatia şi sprijinul lor să existe pentru toate acţiunile violente şi deviante ale conducătorilor. Revoluţia fascistă, dacă poate fi numită aşa, este una silenţioasă, nicidecum afirmată ca atare, în nici un caz impusă de pe o zi pe alta, şi nu prin violenţă. Oamenii cred în ceea ce se întâmplă, în acţiunile conducătorilor lor, iar transformările vin treptat, fără mari obstacole sociale. Socialismul este o revoluţie de sus în jos, de tipul “noi ştim mai bine ce e bine pentru voi”, însă nu putem să facem schimbările în bine decât dacă avem control deplin şi imediat asupra tuturor pârghiilor de autoritate şi putere.
Aşadar, cele două mişcări revoluţionare s-au dezvoltat paralel, răspunzând unor nevoi sociale diferite, prezente la categorii sociale diferite. Nu se poate spune că una dintre mişcările revoluţionare a apărut ca replică la dezvoltarea celeilalte, iar manifestările lor au fost complet diferite. Revoluţia socialistă a fost una violentă, în timp ce regimul fascist a ajuns la putere prin mijloace democratice, aşadar termenul de revoluţie devine oarecum impropriu. Dintre două fenomene care au avut şanse egale de manifestare, comunismul a colapsat prin implozie, prin eşecul propriului program, propriei ideologii. Fascimul a fost îndepărtat printr-un război, aşadar valabilitatea sa sub aspectele socio-economice la limită poate fi recuperată. Mai mult, socialismul a cunoscut diferite interpretări succesive, de la leninism până la perestroika, însă ele nu au reprezentat decât o succesiune de eşecuri. În cazul fascismului, importanţa şi preeminenţa liderului poate constitui un avantaj, acesta fiind de fapt învinovăţit pentru o aşa-numită turnură nefirească pe care ar fi căpătat-o ideologia fascistă. Este ceea ce de fapt se petrece în cazul multor mişcări de extremă dreaptă europene, care se dezic în mod categoric de Hitler şi nazism, dar continuă să susţină idei de factură extremistă.
Colapsul comunismului poate astfel legitima revirimentul extremei drepte, mai mult, anumite aspecte ale comunismului care ar mai avea încă susţinere socială pot fi recuperate prin mişcările şi partidele de extremă dreaptă, întărind astfel susţinerea acestui fenomen. La fel ca şi în cazul fascismului clasic, neofascismul este un fenomen tăcut. Îşi clădeşte simpatia socială şi succesul electoral treptat, prin mijloace legale – cele ale propagandei şi presuasiunii – astfel încât el pare a fi controlabil. Astfel încât o modalitate de prevenire a erupţiei acetui fenomen cu consecinţe imprevizibil de grave este cunoaşterea celor care au înclinaţii de extremă şi mai ales motivaţiile lor, precum şi rezolvarea acestor chestiuni prin politici socio-economice adecvate.
