Acordurile comerciale au un impact semnificativ asupra vieţii producătorilor agricoli din toate ţările. Una dintre principalele priorităţi ale organizaţiilor producătorilor agricoli din întreaga lume este de a atrage atenţia negociatorilor guvernamentali asupra realităţilor vieţii fermierilor şi asupra efectelor diverselor regimuri comerciale asupra acestora.
Organizaţiile din ţările industrializate sunt de regulă bine pregătite pentru realizarea activităţilor de lobby pe lângă guvernele proprii şi pentru a se asigura că părerile producătorilor agricoli sunt auzite. Lucrurile sunt însă diferite în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. Asociaţiile producătorilor agricoli din aceste state sunt adesea lipsite de posibilitatea de a se asigura că membrii lor sunt luaţi în considerare atunci când se încheie acordurile comerciale.
Înainte de înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Comerţului în 1995, agricultura era unul dintre domeniile insuficient reglementate la nivel multilateral. Începând din anii 1980, numeroase state s-au angajat într-o serie de măsuri unilaterale de liberalizare, în cadrul programelor de ajustare structurală (SAP) – reducere a tarifelor, eliminare a subvenţiilor, eliminarea controlului asupra preţurilor etc. – în Africa şi America Latină. Pe lângă aceste iniţiative unilaterale, negocierile în domeniul agriculturii din cadrul Rundei Uruguay, încheiate prin semnarea Acordului de la Marracech în 1995 au fost singurele momente în care domeniul agricol a fost liberalizat la nivel internaţional.
Aceste procese de liberalizare au afectat viaţa şi activitatea producătorilor agricoli în mod diferit în diverse regiuni ale lumii. Din 1995, procesul de liberalizare al agriculturii a continuat în cadrul OMC, prin runda de dezvoltare DOHA. În plus, au fost încheiate la nivel regional numeroase acorduri în vederea creării de zone de liber schimb în agricultură, continuând integrarea în regiunile cuprinzând state în curs de dezvoltare din America Latină, Africa şi Asia. S-au realizat acorduri între statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare din aceeaşi regiune: SUA şi ţări din America Latină sau din regiuni diferite UE-ACP, UE şi America Latină, UE – Euromed.
Toate aceste negocieri vor afecta şi ele producătorii agricoli din întreaga lume. Producătorii, îndeosebi cei din ţările în curs de dezvoltare, trebuie să-şi sporească participarea la aceste procese.
Acorduri la nivel internaţional
La 1 august 2004, Consiliul General al Organizaţiei Mondiale a Comerţului a adoptat “Acordul-Cadru din Iulie” care oferă recomandări negociatorilor privind modul în care trebuie să redacteze “modalităţile” în cadrul angajamentelor din runda respectivă.
Această rundă de negocieri în cadrul OMC reprezintă de fapt o “Rundă de dezvoltare DOHA”. Liderii sectorului agricol din statele în curs de dezvoltare trebuie să se asigure de aceea că rezultatul negocierilor se ridică la nivelul promisiunilor de a asigura anumite beneficii producătorilor agricoli din ţările în curs de dezvoltare. Ţările în curs de dezvoltare se bucură deja de un anumit “tratament special şi diferenţiat” (TSD), conform regulilor OMC, ceea ce înseamnă că au angajat reduceri mai mici ale tarifelor de import decât statele industrializate şi beneficiază de perioade mai îndelungate pentru implementarea acestor reduceri, 10 ani în loc de 5 pentru statele industrializate. Statele slab dezvoltate nu trebuie să angajeze nici o reducere a tarifelor agricole. În cadrul acestei runde speciale de dezvoltare, producătorii agricoli din ţările în curs de dezvoltare se aşteaptă să obţină avantaje care să depăşească măsurile TSD din runda anterioară.
Ţările slab dezvoltate nu vor fi obligate să angajeze nici un fel de măsuri de acces pe piaţă. Acordul final urmează să fie semnat în cadrul Conferinţei Ministeriale a OMC din decembrie 2005 din Hing Kong.
De la Lome la Cotonou
Uniunea Europeană este cel mai important partener comercial pentru 77 ţări africane şi din zona Caraibe şi Pacific (state ACP), absorbind peste 30 la sută din exporturile lor totale în 2002. Începând cu anul 2002, relaţiile comerciale dintre cele două grupuri au fost guvernate de Convenţiile Lome şi de sistemul lor de preferinţe comerciale nereciproce. UE a acordat acces aproape liber marii majorităţi a produselor. Acest regim diferenţiat era menit să stimuleze creşterea exporturilor şi să faciliteze diversificarea economică a economiilor APC. Cu toate acestea, după mai mult de 25 de ani, rezultatele nu se ridică la înălţimea aşteptărilor. În termeni globali, regimul Lome nu a reuşit nici să pună capăt marginalizării ţărilor ACP în comerţul internaţional, nici să conducă la o diversificare semnificativă a exporturilor acestora. Contribuţia exporturilor ACP la totalul importurilor UE a scăzut de la 6,7% în 1976 la mai puţin de 3% în 2003. În plus, exporturile ACP au rămas concentrate într-un număr mic de mărfuri. Mai mult, sistemul Lome a fost obiectul câtorva procese intentate la Organizaţia Mondială a Comerţului.În aceste condiţii, UE şi ACP au decis, prin Acordul Cotonou semnat în iunie 2000, negocierea unor acorduri de liber schimb, denumite Acorduri de Parteneriat Economic (APE) care să înlocuiască vechiul sistem de preferinţe non-reciproce Lome, incompatibil cu regulamentele OMC.
Ce este APE?
Negocierile oficiale ale APE au fost iniţiate în septembrie 2002. După o primă fază de discuţii la nivelul tuturor statelor ACP privind subiecte de interes comun, negocierile la nivel regional au început în octombrie 2003. Au fost definite trei grupări economice de negociere pe baza iniţiativelor de integrare regională existente. Noile acorduri comerciale sunt prevăzute să intre în vigoare până la 1 ianuarie 2008 şi să fie implementate progresiv pe o perioadă de cel puţin 10-12 ani. Una din modificările cele mai importante este introducerea reciprocităţii în relaţiile comerciale dintre ACP şi UE. Aceasta înseamnă că ACP vor trebui să-şi deschidă treptat pieţele pentru importurile din UE, inclusiv produse agricole. Procesul de liberalizare va fi ghidat de principiile asimetriei şi flexibilităţii în ceea ce priveşte acoperirea produsului şi perioadele de eliminare a tarifelor. Mai mult, APE-urile vor include aspecte legate de comerţ, cum ar fi barierele tehnice în calea comerţului, măsuri sanitare şi fitosanitare (SPS). Sunt prevăzute de asemenea negocieri asupra unor subiecte mai controversate, cum ar fi facilitarea comerţului, politica de concurenţă, achiziţiile guvernamentale, investiţiile şi drepturile de proprietate intelectuală, care, susţine UE, vor contribui la adâncirea integrării regionale a ACP. Principalul punct nevralgic până în acest moment a fost faptul că ACP a solicitat resurse financiare suplimentare pentru a compensa costurile liberalizării comerţului, în timp ce UE consideră că fondurile actuale, acordate în cadrul Fondului European de Dezvoltare, sunt suficiente. Deşi ACP şi UE au decis să înceapă negocierea APE-urilor, Acordul Cotonou stipulează posibilitatea participanţilor de a renunţa la acestea. Într-adevăr, oricare stat ACP este liber, în principiu, să nu participe la un acord regional de liber schimb cu UE şi să recurgă în schimb la mecanisme alternative. Singura alternativă compatibilă cu regulamentele OMC identificată până acum este mai puţin generosul Sistem Generalizat de Preferinţe al UE sau iniţiativa “Totul în afară de arme” (EBA) pentru statele slab dezvoltate. Este important de menţionat că Acordul Cotonou prevede explicit implicarea actorilor non-statali (NSA), inclusiv a sectorului privat şi a organizaţiilor producătorilor agricoli, în toate ariile de cooperare UE-ACP.
Continuare în numărul următor
Publicat în : Economie de la numărul 29
