Sâmbătă, 9 octombrie 2004, aproximativ 13 milioane de cetăţeni australieni au fost chemaţi să-şi exercite dreptul democratic de a-şi alege reprezentanţii politici pentru un nou mandat de maximum trei ani. Dreptul sau mai bine zis obligaţia de a o face, dat fiind că Australia este una dintre ţările în care votul este obligatoriu (alături de ţări ca Belgia, Luxemburg, Grecia, Brazilia, Argentina, Mexic etc). La aceste alegeri au fost deschise competiţiei toate cele 150 de locuri eligibile ale Camerei Reprezentanţilor şi 40 din cele 76 de scaune ale Senatului (reprezentând statele membre ale federaţiei). Având funcţia de a controla deciziile luate în Camera Reprezentanţilor, Senatul se află pentru prima oară din 1981 în situaţia de a fi dominat de aceeaşi coaliţie ce controlează Camera Reprezentanţilor. Rezultatul alegerilor după redistribuirea preferinţelor electoratului îi conferă celui de-al patrulea guvern Howard cel mai puternic mandat în ultimul sfert de secol.
Prin victoria neaşteptată şi zdrobitoare, John Howard devine al treilea prim-ministru din selectul club al celor care au câştigat nu mai puţin de patru mandate în istoria parlamentară a Australiei, alăturând-se astfel modelului său, liberalul Sir Robert Menzies şi laburistului Robert Hawke (în cazul Howard victoriile au fost obţinute în 1996, 1999, 2001, 2004). John Howard câştigă astfel într-o manieră triumfătoare, doar sporind dominaţia partidului de guvernământ în cea de-a doua cursă electorală consecutivă, fenomen întâlnit doar o singură dată în sistemul parlamentar australian, în anii ’60.
Importanţa alegerilor la nivel internaţional: Irak, războiul împotriva terorismului şi alegerile din Statele Unite
Rezultatul alegerilor din Australia este important pentru scena internaţională din câteva motive. În primul rând, trebuie avută în vedere situaţia din Irak. Australia, sub guvernarea Howard, a devenit unul din cei mai importanţi aliaţi ai preşedintelui american George W. Bush şi ai politicii sale externe, primul ministru australian fiind devansat prin importanţă numai de premierul britanic Tony Blair. “Omul de oţel”, cum l-a numit preşedintele Bush pe John Howard, nu numai că a fost unul din cei mai insistenţi susţinători ai războiului din Irak în 2003, dar a fost şi primul actor internaţional ce a susţinut politica războiului de preempţiune, doctrina schimbării regimului politic în Irak, ca şi programul antirachetă al actualei administraţii americane. De aceea, anunţul laburiştilor australieni conduşi de Mark Latham, de a retrage trupele australiene din Irak până la Crăciun, argumentat prin nevoia de a răspunde prioritar ameninţărilor regionale ale terorismului, ar fi putut dăuna imaginii “coaliţiei de voinţă” mult mai serios decât a făcut-o retragerea trupelor spaniole şi apoi a celor filipineze. Şi aceasta în ciuda valorii mai degrabă simbolice a prezenţei militare australiene pe frontul din Irak: mai puţin de 200 de soldaţi australieni sunt detaşaţi în Irak, fără a fi implicaţi în acţiunile combative.
În pofida opoziţiei majorităţii australienilor faţă de războiul din Irak, politica externă a guvernului Howard nu a fost elementul principal al alegerilor. Cărţile alegerilor în Australia au fost jucate mai degrabă pe frontul economic, pe care în cei opt ani de guvernare liberală (1996-2004), coaliţia conservatoare condusă de John Howard s-a bucurat de un uriaş succes.
În al doilea rând, o victorie a lui Mark Latham ar fi putut trimite un semnal ce ar fi complicat şi mai mult alegerile prezidenţiale din Statele Unite. Premierul Howard este primul dintre cei trei lideri ai coaliţiei internaţionale (alături de George W. Bush şi Tony Blair) care se confruntă cu electoratul său în vederea realegerii. În fiecare din statele respective, argumentele-forte pentru intervenţia în Irak au fost demolate de investigaţii ale comisiilor parlamentare, aruncând cel puţin o umbră de îndoială asupra calităţii serviciilor secrete, dar şi mai mult a căderii în ispita manipulării unor informaţii nesigure de către respectivele administraţii. În ciuda acestor lovituri, guvernul Howard nu doar că se menţine la putere, dar îşi sporeşte dominaţia asupra parlamentului. În Marea Britanie, Partidul Conservator continuă degringolada din ultimii ani, nereuşind să opună o serioasă rezistenţă candidaturii lui Tony Blair pentru un nou (şi ultim, dacă luăm în considerare recentele declaraţii) mandat de prim-ministru în alegerile de anul viitor. Din ambele puncte de vedere, preşedintele american poate răsufla liniştit.
Deşi victoria în alegeri a lui John Howard este prea puţin probabil să aibă un impact semnificativ asupra destinului actualului locatar al Casei Albe, o înfrângere a aliatului său de nădejde ar fi putut fi exploatată de adversarii săi politici, neluând în considerare impactul negativ asupra legitimităţii în ochii comunităţii internaţionale.
Trăsături şi potenţiale lecţii servite de alegerile din Australia
Una dintre principalele concluzii ale alegerilor este predominanţa afacerilor interne şi mai ales a rolului situaţiei economice în faţa preocupărilor legate de politica externă. Iniţial, strategia electorală a partidului condus de Mark Latham a fost de a denunţa ceea ce considera a fi excentricităţile periculoase ale politicii externe australiene – de la implicarea în războiul din Irak în dauna ameninţării terorismului global şi regional până la politica de imigraţie. Cu toate că în general publicul a fost receptiv la această critică, factorul extern nu a fost suficient de puternic pentru a diminua satisfacţia australienilor legată de eficientul management economic al guvernării conservatorilor. Anunţarea uriaşului surplus bugetar federal de 2,4 miliarde dolari australieni (1,76 miliarde USD), fără a calcula alte 36,7 miliarde dolari australieni (26,9 miliarde USD) destinate unor suplimentări ale cheltuielilor sociale, a declanşat licitaţia promisiunilor electorale făcându-i pe analiştii politici australieni să vorbească de o tentativă de “mituire a electoratului”- care, o dovadă în plus, nu este deloc un monopol al politicienilor români. În împrejurări contradictorii din punct de vedere al condiţionărilor doctrinare, aspiranţii laburişti s-au dovedit ceva mai reţinuţi în ceea ce priveşte cheltuielile sociale (cu promisiuni însumând circa 6 miliarde dolari australieni) decât guvernanţii liberali-conservatori (circa 13 miliarde dolari australieni cheltuieli) în alegeri caracterizate de un neobişnuit nivel înalt al promisiunilor cu tentă electorală.
Cu ochiul observatorului sosit pe meleagurile australiene cu doar câteva luni în urmă – şi în consecinţă neiniţiat în tainele profunde ale procesului electoral de aici, atenţia mi-a fost reţinută în special de suspecta întârziere cu care ambele partide şi-au anunţat proiectele electorale majore. Încercând să obţină prima victorie a laburiştilor după 1996, Mark Latham pornea din poziţia secundă, fiind relativ necunoscut până la alegerea sa ca lider al Partidului Laburist cu doar zece luni în urmă. În aceste condiţii, amânarea până în ultima săptămână a principalelor puncte ale agendei laburiste de guvernare (politicile de reformare a sistemului de sănătate şi educaţie fiind deschise dezbaterilor cu numai două şi respectiv o săptămână înainte de ziua alegerilor) a permis Partidului Liberal să beneficieze de avantajul experienţei la guvernare şi al excelentului record economic. Este drept că strategia amânării proiectelor are avantajul incapacităţii adversarului de a o combate, dar în acelaşi timp prezintă dezavantajul imposibilităţii digerării acestor proiecte de publicul larg, şi asta cu atât mai mult cu cât este propus de un partid ce nu a mai guvernat de opt ani, cu un lider nou şi pe fondul unei susţinute creşteri economice. De partea coaliţiei conservatoare conduse de Partidul Liberal al premierului Howard, strategii politici au preferat concentrarea pe un mesaj unic, în ceea ce observatorii politici au numit “o campanie a fricii”, bazată pe o presupusă sporire a ratei dobânzii ilustrată de guvernările din trecut ale laburiştilor. În ciuda dezminţirii acestei ipoteze de majoritatea specialiştilor economici, sperietoarea sporirii ratei dobânzilor sub o guvernare laburistă s-a dovedit mai eficientă decât întârziata ofertă a opoziţiei.
În sfârşit, alegerile din acest octombrie 2004 marchează câteva mutaţii în peisajul politic australian. Pe lângă cele două mari forţe, coaliţia la guvernare şi Partidul Laburist, balanţa politică în Australia a fost asigurată până acum de câţiva factori: a) lipsa controlului coaliţiei de guvernare asupra Camerei Superioare (Senatul); b) rolul candidaţilor independenţi şi c) rolul de a treia forţă a Partidului Democrat. Alegerile au răsturnat toate aceste forţe: coaliţia de guvernare pare a exercita şi controlul asupra Senatului; numărul independenţilor a scăzut simţitor. În sfârşit, Partidul Democrat aproape dispare din Parlament, locul său fiind luat de Partidul Ecologist (aliat al laburiştilor) şi de o nouă formaţiune “Family First” – aliat al Coaliţiei Liberale. Apariţia partidului “Family First” de inspiraţie creştină nu este o premieră în Australia, aici putând fi amintită existenţa micilor partide ca Partidul Creştin-Democrat şi mai ales Partidul Laburist Democrat în anii ’50-’60. Ceea ce atrage atenţia este gradul înalt de sofisticare politică a partidelor conservator-creştine şi sporirea influenţei pe care acestea o exercită în viaţa politică a democraţiilor occidentale, cel mai discutat exemplu fiind cel al dreptei creştine din jurul grupării neo-conservatoare în Statele Unite, dar şi, mai aproape de Australia, ascendenţa rapidă a grupării parlamentare similare în Noua Zeelandă la ultimele alegeri parlamentare. Şi în această privinţă, recentele alegeri confirmă traiectoria comună a Statelor Unite şi a Australiei.
