Afganistan – de la agonie la extaz

Afganistanul a fost tema principală a summit-ului NATO de la Chicago. Nu întâmplător! După mai bine de zece ani de război, pierderi umane şi costuri materiale importante, Alianţa Nord-Atlantică încearcă să pună punct unui conflict extrem de nepopular acasă. Fie că e vorba de ţări europene, din zona Pacificului sau chiar de Statele Unite. Dar retragerea trupelor şi a materialului de război, ca şi asigurarea securităţii şi stabilităţii Afganistanului după plecarea Forţei Internaţionale sunt misiuni dificile. De ce?

În primul rând, o presiune puter­nică o reprezintă factorii interni. Succesul anunţat de liderii poli­tici şi mass-media, uneori cu trium­fa­lism exagerat, corespunde doar parţial realităţii din teren. Talibanii continuă să organizeze atentate şi atacuri devastatoare, uneori chiar în capitală sau în marile centre urbane sau în apropierea bazelor forţei interna­ţio­nale. După mai bine de zece ani de război se ştie acum că „talibani” înseamnă „studenţi”. Un talib(an) este un student în Islam, unul din sutele de mii de copii ai refugiaţilor din perioada războiului împotriva sovieticilor, 1979-1989, crescuţi şi instruiţi în miile de madrasa sau şcoli islamice amenajate în Pakistan, de-a lungul frontierei cu Afganistanul. În aceste şcoli, majorita­tea patronate de unul dintre cele mai eficiente servicii secrete din lume, atotputernicul ISI pakistanez, copiii refugiaţilor afgani au învăţat două lucruri fundamentale: Coranul şi mâ­nui­rea Kalaşnikovului! Cele două milioa­ne de afgani refugiaţi în Pakistan erau mai ales paştuni, etnia majoritară în Afganistan şi dominantă în sudul ţării. Dar şi dincolo de frontieră, în Pakistanul vecin. Relaţiile etnice şi tri­bale trec de graniţe. Tocmai de aceea talibanii şi-au avut mereu baza în Kandahar, tocmai de aceea sudul este cel mai greu de pacificat şi tot din acelaşi motiv talibanii îşi trag sufletul pe timpul iernii în regiunea tribală din vestul Pakistanului. Acolo lansează atacuri asupra convoaielor NATO şi tot acolo îşi pregătesc ofensivele din primăvară.
Paştunii reprezintă 42% din popu­laţia de 29-30 de milioane de oameni a Afganistanului. Tadjicii, 27%, şi uz­becii, 9%, sunt grupaţi în nord, dincolo de lanţul muntos Hindu Kush. Aceşti munţi, care traversează Afganistanul de la vest la est, sunt şi linia de falie etnică: dacă nordul, locuit majoritar de tadjici şi uzbeci, este relativ securizat, sudul, care aparţine paştunilor, este adevăratul teatru de război. Ceea ce nimeni nu a reuşit până acum a fost să-i convingă pe paştuni să accepte un Afganistan nou, fără influenţa Al Qaida şi fără radicalismul islamic impus de talibani când erau la putere în timpul Emiratului Islamic al Afganistanului, condus de mollahul Omar, şi recu­nos­cut doar de Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Pakistan. Un stat radical, guvernat de Sharia, şi în care Al Qaida găsise terenul propice pentru crearea unui nou tip de terorism: la scară industrială. Din sutele de baze de antrenament plecau anual în toată lumea mii de fedaini antrenaţi în folosirea armelor de foc, a explozibililor şi a diferitelor arme care au însângerat Balcanii, Maghrebul, Peninsula Arabică sau chiar Europa Occidentală.
Transformarea Afganistanului dintr-o maşinărie a terorii şi apoi dintr-un stat eşuat într-o ţară stabilă, care nu mai ameninţă comunitatea inter­na­ţio­nală, este departe de a se fi încheiat. Fragila construcţie politică depinde în conti­nuare de prezenţa Forţei Internaţionale şi există riscul ca, imediat după retra­gerea acesteia, Afganistanul să rede­vină scena conflictelor interetnice şi intertribale ulterioare retragerii armatei sovietice.
O a doua componentă importantă a ecuaţiei afgane o reprezintă factorii externi. În ciuda sărăciei, Afganistanul a fost şi este râvnit pentru poziţia sa strategică, pentru potenţialul comer­cial, pentru producţia de droguri şi, mai nou, pentru resursele naturale despre care se crede că există în subsolul ţării.
Încă din Antichitate, Afganistanul a fost o intersecţie vitală a rutelor stra­tegice din Asia spre Europa şi invers. Afganistanul a dominat Drumul Mătăsii şi căile de invazie a multor cuceritori ai lumii. Mărturie stă şi fortăreaţa ridicată de Alexandru Macedon în provincia Qalat, la mică distanţă de fortul în care luptă şi cele mai importante efective româneşti.
Dar, azi, Afganistanul nu mai este important pentru comerţul cu mătase, ci pentru cel cu droguri. Afganistanul este cel mai mare producător de opiu, peste 87% din producţia mondială, iar după căderea regimului talibanilor producţia a crescut pe fondul corupţiei din administraţie, al proliferării grupă­rilor criminale şi al intereselor liderilor locali. Azi, 90% din heroina vândută pe străzile Europei provine din Afganistan.
Afganistanul este considerat cel mai sărac stat din lume, iar jumătate din populaţie trăieşte sub pragul minim al existenţei. Nu de puţine ori, copiilor li se dau droguri pentru a uita de foame! 42% din populaţie trăieşte cu mai puţin de un dolar pe zi.
O legendă afgană spune că, după ce a creat lumea, Dumnezeu şi-a tras sufletul şi a aruncat resturile Creaţiei într-un singur loc care a devenit apoi Afganistanul. Dar este oare aşa? În ultimii ani au apărut surprizele: o ţară care părea să nu aibă nimic decât droguri este creditată cu rezerve de 1,6 miliarde de barili de petrol şi peste 440 de miliarde de metri cubi de gaze naturale. Autorităţile de la Kabul au semnat în decembrie 2011 un acord cu China pentru dezvoltarea a trei câmpuri petrolifere. Şi tot firmele chi­neze au investit 3 miliarde de dolari, cea mai mare investiţie străină în eco­nomia afgană din istoria ţării, într-o exploatare uriaşă de cupru. Afga­nis­ta­nul are, după estimări americane, cantităţi imense de litiu, cupru, aur, căr­bune, minereu de fier şi multe altele. În provincia Helmand, din vestul Afganistanului, poate nu întâmplător scena celor mai înverşunate lupte, se presupune că s-ar afla în subteran peste un milion de tone metrice de minereuri foarte rare. Estimările ame­ricane arată că Afganistanul ar dis­pune de bogăţii naturale care ar valora între 900 de miliarde şi 3 trilioane de dolari!
Cu toate acestea populaţia moare de foame, iar Afganistanul trăieşte doar pe seama ajutorului extern. Chiar preşedintele Kharzai a solicitat fonduri de cel puţin două miliarde de dolari anual, după retragerea Forţei Interna­ţionale, numai pentru antrenarea şi dotarea forţelor de securitate. Acestea ar urma să numere 400.000 de oa­meni din care două treimi militari, iar restul angajaţi ai forţelor de siguranţă internă.
În timp, Statele Unite au învăţat că talibanii nu pot fi distruşi pur şi simplu, că ei nu sunt o grupare militară sau paramilitară, ci expresia unei etnii şi a două decenii şi jumătate de conflict con­tinuu. În paralel cu slăbirea capa­ci­tăţii ofensive a talibanilor, Statele Unite au început reconstrucţia din temelii a Afganistanului. Dar au purtat şi poartă încă negocieri mai mult sau mai puţin secrete cu talibanii. Recent s-a anunţat chiar că talibanii vor putea deschide o reprezentanţă diplomatică într-un emi­rat din Golf. Aceasta ar aduce la lumină negocierile desfăşurate acum în lumea penumbrelor, dar ar permite şi avan­sa­rea pe drumul edificării unui Afganis­tan stabil şi securizat. Aceasta este miza următorilor doi ani, în paralel cu retragerea etapizată a Forţei Interna­ţionale a NATO din Afganistan. Cele două mecanisme, militar şi diplomatic, vor continua să acţioneze în paralel. Dacă vor reuşi, Afganistanul va supra­vieţui, dacă nu, va urma o implozie şi vechea intersecţie strategică de pe Dru­mul Mătăsii va redeveni o gaură nea­gră geopolitică în Asia Centrală.