Agricultura românească are nevoie de consilii pe produs care să garanteze un preţ minim la toate produsele, să sprijine dezvoltarea exploataţiilor agricole şi să administreze fondurile pentru agricultură. De asemenea, unităţile de prelucrare, preluare sau de stocare a legumelor şi fructelor în zonele rurale lipsesc şi ele, reprezentând una dintre cauzele importurilor mari pe care le face România la cele mai multe produse agricole.
Agricultura de subzistenţă
Pentru orice guvern, agricultura şi industria alimentară sunt piatre de încercare din cauza gravelor disfuncţionalităţi care continuă să se manifeste în aceste domenii. De exemplu, din datele Agenţiei Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor reiese că aproximativ 60% din unităţile de prelucrare a laptelui şi 80% din cele de procesare a cărnii ar putea fi închise după integrare, pentru că nu îndeplinesc normele sanitar-veterinare impuse de UE. După 2010 nu vor mai funcţiona decât procesatorii care îndeplinesc standardele UE. Teama că UE aduce dificultăţi sporite pentru agricultori şi că ţara va plăti mai multe taxe sunt cele mai mari îngrijorări şi ale ţăranilor dobrogeni legate de integrare. Nu trebuie ocolit faptul că mecanizarea agriculturii dobrogene, dar şi a întregii agriculturi româneşti, este la pământ. Excedentul de forţă de muncă, peste 32% din populaţia activă a ţării, îmbătrânirea lucrătorilor şi decapitalizarea producătorilor agricoli sunt numai câţiva dintre factorii care pot explica gradul redus de mecanizare. Asta cu toate că gradul de înzestrare cu pământ a României este unul dintre cele mai mari în Europa, fiecărui locuitor revenindu-i circa 0,42 ha, aproape dublu faţă de media europeană. Avem însă tractoare şi maşini agricole puţine, multe cu durata de funcţionare expirată. Potrivit statisticilor, dotarea cu tractoare asigură o încărcătură de 55,34 ha arabil/tractor, în timp ce media europeană este de circa 12,7, iar în ceea ce priveşte combinele, gradul de încărcare este de 102 hectare în vârf de campanie, cu 29% mai mult decât media europeană.
Programul SAPARD, care pune la dispoziţia agricultorilor importante resurse financiare nerambursabile, nu a dus la o creştere semnificativă a vânzărilor de utilaje, întrucât oferta producătorilor autohtoni se adresează cu predilecţie micilor proprietari, iar aceştia nu au bani. La nivelul judeţului Constanţa, de pildă, există 51 de proiecte SAPARD în derulare. Cele mai multe au accesat Măsura 3.1 care se referă la investiţii în exploataţii agricole. Şeful Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Constanţa, Gheorghe Albu, spune că judeţul Constanţa are nevoie de foarte mulţi bani pentru a-şi dezvolta fermele şi pentru investiţiile în modernizarea activităţii de prelucrare a laptelui.
Deocamdată, SAPARD este un program pentru oameni cu bani.
O politică agricolă între lăcomie şi teamă
Actuala guvernare critică în termeni duri politica agricolă a precedenţilor, care timp de patru ani a reprezentat doar “lăcomie şi teamă”.Guvernul Năstase este acuzat că din dorinţa de a satisface clientela politică, în anii 2001 şi 2002 a sprijinit fermele mari, latifundiile create tot de ai lor pentru a dijmui bugetul de stat. Începând din 2003, pentru că era nevoie de sprijinul ţăranilor în alegeri, s-a acordat milionul la hectar pentru micile exploataţii. Numai că aceşti bani nu au ajuns în agricultură, după cum confirmă actualul ministru Gheorghe Flutur. 700 miliarde de lei daţi în toamna anului 2004 au avut destinaţii non-agricole. De aceea actuala guvernare a apelat la sistemul subvenţionării prin bonuri valorice. Nemulţumirile agricultorilor dobrogeni continuă, ele având în vedere preţurile ridicate la apă, motorină, rovignetă, taxa de drum, care nu se prea justifică în agricultură, lipsa de subvenţii, care vin în contradicţie cu preţul scăzut la produsele agricole. Oamenilor li s-a explicat prea puţin şi ce înseamnă renta viageră. În majoritatea satelor dobrogene, ţăranii nici măcar nu au auzit de intenţiile Guvernului, din cauză că ideea nu a fost popularizată. Dincolo de barierele de mentalitate şi de temerile cu privire la pierderea principalului mijloc de trai, pământul, sistemul de recompensare este considerat de unii dintre ţărani neatractiv.
Agricultura tulceană, în impas
Între anii 1968 şi 1972, în judeţele Constanţa şi Tulcea s-a amenajat cel mai mare sistem de irigaţii din ţară, acoperind o suprafaţă de circa 220.000 hectare. Executarea lucrărilor de amenajare complexă a acestui sistem nu a avut în vedere automatizarea, conducerea apei pe canale şi nici un sistem de control şi dispecerare automat, dar, cu toate acestea, prin anii ’80 aici se înregistrau cele mai mari producţii agricole din România.
Viitorul sistemului de irigaţii este însă incert. În iunie, de pildă, doar unul dintre acestea, în comuna tulceană Sarichioi, funcţiona, tarifele practicate de ANIF variind între 1,1 ROL şi 18 ROL pe mia de metri cubi de apă. Judeţul Tulcea în statistici însă deţine mai multe sisteme de irigaţii care însumează peste 130.000 ha. Din aceste suprafeţe doar aproximativ 50.000 au mai putut fi udate în ultimii doi ani. Fiindcă nu s-au putut efectua irigaţii, în ultimii ani 60-70% din culturile prăşitoare înfiinţate de tulceni au fost compromise de secetă. Un procent mai bun s-a înregistrat la culturile de cereale de toamnă. Grâul şi orzul au dat recolte bune în ultimii ani pe zeci de mii de hectare în nordul Dobrogei, pentru simplul motiv că primăvara a mai plouat, iar plantele s-au dezvoltat fără să fie irigate. Devalizarea instalaţiilor de irigat au început aici din 1990, când două sisteme de irigaţii aflate în construcţie, unul Tulcea-Nufăru-Agighiol fiind finalizat, dar nepus în funcţiune, au fost părăsite atât de constructori, cât şi de beneficiari. Ca urmare, în mai puţin de un an, investiţii evaluate acum la zeci de miliarde au dispărut, iar terenurile agricole din apropierea municipiului Tulcea şi din zona Isaccea sunt pârjolite în fiecare vară de secetă. Şi instalaţiile din cel mai mare sistem de udare a culturilor cunoscut sub numele Dăeni-Topolog-Casimcea, care se întindea pe mai bine de 50.000 ha, s-au volatilizat.
Harababură şi în agricultura constănţeană
Dobrogea deţine 1548,1 mii ha de teren, mai mult de 6,5% din suprafaţa totală a ţării, din care Constanţa are 707.129 ha, din care 80% teren agricol. Din acesta cea mai mare parte, adică 491.304 ha, este formată din teren arabil, restul compunându-se din păşuni, plantaţii viticole şi pomicole. În judeţ există 949 explotaţii agricole, dintre care 716 comerciale şi 233 familiale. Prin vară, ministrul Flutur a declarat la Constanţa că Guvernul îşi va asuma răspunderea pentru pachetul de legi privind proprietatea şi reforma structurală în domeniu. După 50 de ani de comunism şi 15 ani de tranziţie, se doreşte, în sfârşit, realizarea unei agriculturi moderne. Principalele prevederi ale pachetului de legi se referă la creşterea investiţiilor în domeniu şi la crearea fermelor şi fermierilor. Agricultorii constănţeni sunt însă debusolaţi. Una din schimbările ce li se pregăteşte este “explozia” impozitului pe terenul agricol. De la 1 ianuarie 2006, ţăranii vor plăti între 200.000 şi 600.000 lei pe hectar, în funcţie de calitatea terenului, faţă de 11.000 lei cât se plăteşte în prezent. Măsura are un efect de bumerang: creşte costul producţiei, deci creşte costul produsului finit. Pe de altă parte, ţăranii care au în proprietate unul sau două hectare vor fi cei mai afectaţi, pentru că ei oricum de-abia au în prezent bani pentru a le lucra. Banii proveniţi din impozit vor fi folosiţi pentru proiectul pensiei viagere. În lipsa investiţiilor, dezastrul din agricultură va continua. Faptul că numai 3% din creditele băncilor sunt acordate domeniului agricol spune totul.
Publicat în : Politici regionale de la numărul 30
