Un dialog incitant și realist despre unde suntem și mai ales unde ar trebui să ajungem în domeniul agricol cu Dr. Radu Antohe, medic veterinar, consultant și antreprenor, expert în dezvoltare rurală
Dl. Radu Antohe, cum ați caracteriza stadiul în care se află agricultura României față de celelalte țări din UE ?
Agricultura reprezintă un domeniu fundamental raportat la produsul intern brut (PIB) al fiecărei țări. Când vorbim de performanță în agricultură, vorbim de finanțare. Astăzi România se află într-un al doilea exercițiu financiar de sprijin PNDR 2014-2020 finanțat de CE prin FEADR. Avem așadar o oarecare experiență în a gestiona și a implementa prin proiecte viabile aceste surse de finanțare, ținând cont că din toate programele de finanțare europene, agricultura a absorbit cei mai mulți bani în primul program 2007-2013, fonduri care au contribuit la creșterea competitivității în agricultură și domeniile conexe acesteia. Din păcate, suntem încă departe de performanțele și rezultatele economice obținute de vechile state membre ale UE, iar acesta din cauza existenței decalajelor mari, pe de o parte și a lipsei de viziune integrată între toate domeniile agriculturii, de mentalitate individuală poate, pe de altă parte. Astăzi în piața comună și nu numai, se pune accent tot mai mult, nu doar pe o anume productivitate pe suprafata de ha, ci și cum se poate obține o valorificare mai bună printr-o integrare a activităților, să se dea plus valoare prin diversificare, din produse primare să se obțină produse secundare etc. Un alt aspect de reținut este că statele vechi al UE deja produc și energie din agricultură, astfel că pe lângă rolul de bază de a genera produse de calitate pentru hrană, agricultura este un producător de energie, adica agricultorii obțin bani în plus, iată, deci, o diferență majoră față de agricultura românească.
Comisia Națională de Prognoză tocmai a comunicat că pentru 2017 contribuția agriculturii la bugetul de stat scade de la 4,3% la 4,1%. Cum interpretați acest semnal ?
Poate fi un semnal rău, dar poate fi și unul bun. Să vă detaliez. Pe de o parte, din cauza lipsei de precipitații în unele zone ale țării (pentru că, din păcate, ploaia influențează încă evoluția PIB-ului de la noi), anumite culturi, mai ales porumbul, au înregistrat o scădere a producției, iar pe de altă parte, neîncasarea la timp a subvențiilor datorită politicilor deficitare gestionate de MADR anul acesta, ceea ce a dus la o scădere a activităților și investitiilor în ferme. Un semnal bun, dar nesemnificativ încă, este dat de creșterea dezvoltării industriale, care reprezintă un factor de progres.
Este adevărat că o parte semnificativă dintre suprafeţele agricole din România sunt cultivate doar de ochii inspectorilor şi lăsate să se “calamiteze”, pentru a putea încasa despăgubiri de la stat în timp ce pentru altele cu adevărat calamitate de inundații sau secetă nu sunt bani de despăgubiri ?
Nu, n-aș intra în astfel de supoziții sau de interpretări. Desigur, poate nu înțeleg eu sensul corect al întrebării, dar este știut faptul că sunt anumite procente dintr-o suprafață de teren declarată la APIA (organismul de certificare și controlul subventiilor în agricultura), care prevede ca un anume procent din tarlaua respectivă poate fi lăsată nelucrată și primești bani pentru acest lucru, perfect reglementat legal, pentru înverzire de exemplu, sau pentru a conserva anumite habitate ale faunei și florei, deci aceste lucruri repet, sunt prevăzute în regulament, nu sunt lucruri în afara legii. Referitor la întrebarea dvs. vorbim de o altă conotație despre care nu am date ca să mă pot pronunța.
Care sunt măsurile ce ar trebui aplicate prioritar pentru a pune agricultura pe un făgaș normal ?
Sunt multe măsuri de implementat dintr-o viziune strategică, dar m-aș referi la trei aspecte în principal. Întâi de toate trebuie să rezolvăm cadastru și intabularea în agricultură. Nu știm pe ce stăm în spațiul rural. Un alt aspect important îl reprezintă definirea rolului statului pe piața funciară, problematica înstrăinării terenurilor agricole, problematică ce preocupa, din ce în ce mai intens, opinia publică româneasca. Existența unei agenții a statului care să cumpere teren de pe piața liberă, pe care să-l concesioneze fermierilor prin licitații, agenție ce poate fi listată pe bursa de exemplu, poate face emisiuni de obligațiuni astfel încât fondurile de investiții pot dezvolta agricultura românească fără să cumpere pământ. O altă măsură, implementarea prin legea irigațiilor a unei strategii clare asumate de toți factorii politici, să nu mai stăm la ”mâna destinului” și capriciilor naturii, ca să spun așa. O altă orientare strategică este să separăm agricultura intensivă, aducătoare de profit, de agricultura traditională țăranească, cea care oferă o alternativă viabilă locuitorilor din spațiul rural, care, pe lângă ce produc în gospodăria proprie, să ofere într-un cadru legiferat pieței locale produse de înaltă calitate. Dacă la toate acestea mai adăugăm și o serie de programe menite să asigure crearea unei clase de mijloc din rândul agricultorilor, precum și o atenție sporită pentru formarea specialiștilor în domeniul agriculturii (unde în mod cert stăm deficitar în acest moment), lucrurile ar începe să arate promițător.
Deoarece făceați trimitere la problematica înstrăinării terenurilor agricole, este adevărat că mare parte din terenurile agricole ale României aparțin deja străinilor ? Cât din această situație este benefică (investiții în utilaje, irigații, locuri de muncă) și cât un potențial pericol la adresa securității alimentare, și implicit a securității naționale ?
Ați atins un subiect de mare actualitate și foarte intens dezbătut în aceste zile. Relevante sunt două aspecte. Un prim aspect este cel legat de un studiu comandat de Comisia Europeană, care arată că 350 mii de ha de teren agricol din România ar fi în proprietatea cetățenilor străini, adică 2,4 % din suprafața agricolă a țării. Al doilea aspect este legat de declarația făcută recent de seful statului, Președintele Iohannis a declarat la INDAGRA (n.r.: 3 noiembrie 2016), că o cifră alarmantă de 30% din suprafața agricolă a țării este deținută de străini. Așadar vorbim de un fenomen de înstrăinare a pământului românesc, pământ pentru care străbunii noștri chiar l-au apărat cu prețul vieții, fiind bunul nostru cel mai de preț, glia străbună, care ne dă pe lângă hrană identitate și valoare tezaurului de spiritualitate românească. Ideea centrală la care aș face referire este că în contextul voinței naționale de a ne integra în familia europeană, respectiv UE, principiile și regulamentele de funcționare la care am aderat, prevăd libertățile de funcționare: libera circulație a persoanelor, libera circulație a capitalului, libera circulație a informațiilor etc. Întrucât pământul este – conform teoriilor economice – element de capital și nu unul oarecare, ci chiar cel mai important pentru agricultură, în mod evident, circulația lui intră sub acest principiu.
Revenind la întrebarea dvs, consider că nu am făcut altceva decât să ne aliniem la prevederile europene în vigoare în contextul pieței comune, dar – iată, aici e un mare DAR – în același timp nu am știut să punem condiții printr-o legislație funciară care să permită statului controlul tranzacțiilor realizate cu terenuri arabile și forestiere, a modului de folosire a terenurilor agricole, capacitatea profesională a noilor proprietari etc. De aceea consider că, după cum spuneam mai devreme, pentru a stopa acest fenomen, se impune prioritar existența unei agenții a statului care să cumpere teren de pe piața liberă, pe care să-l concesioneze fermierilor prin licitații, agenție ce poate fi listată pe bursa – de exemplu, poate face emisiuni de obligațiuni astfel încât fondurile de investiții să poată dezvolta agricultura românească fără să cumpere pământ.
Unele dintre măsurile prioritare de dezvoltare a agriculturii depind exclusiv de autoritățile române, altele nu. Avem o strategie viabilă care să convingă UE că putem fi mai mult decât o piață de desfacere ?
Tot mai des auzim de proiecte de țară, este la modă astăzi să susținem anumite modele de proiect, dar – din păcate – făra a ne asigura că avem și un fundament adecvat. Este adevărat că în baza acordului și regulamentelor UE, nu putem interveni pentru a susține anumite măsuri, acestea putând fi interpretate ca un ajutor de stat, dar putem la fel de bine să creem strategii de țară pentru care să ne mobilizăm în implementarea lor. O astfel de viziune nu ține atât de politica UE, cât ține de lipsa noastră de concentrare pe astfel de strategii. Uneori generăm impresia că nu știm ce vrem sau – și mai exact – unde vrem să ajungem cu agricultura românească. Fiind medic veterinar în profesia de bază, de exemplu, eu nu înțeleg de ce nu separăm odată legislația privind procesarea din industria alimentară de cea tradiționala țărănească din gospodăria familială. Am avea cu toții de câștigat, fiecare pe segmentul lui. România aplică una dintre cele mai dure legislații la nivel european și asta blochează micii fermieri producători alimentari. Parcă ținem înadins să fim mai catolici decât Papa, în ciuda interesului nostru național. Apoi aș aminti despre lipsa legislației privind punctele de sacrificare fixe sau mobile din spațiul rural, pentru ca animalele crescute în sistem extensiv sau tradițional, să poata fi valorificate pe o piață reglementată. Pentru ca altfel în timp vom asista la scăderea continuă a efectivelor de animale, la depopularea satelor, etc. Când de fapt am putea foarte simplu să ajutăm niște români care s-au încăpățânat să nu plece din țară, să trăiasca decent și fiscalizat de pe urma muncii lor.
Dacă ar fi să sfătuiți un investitor autohton asupra unei investiții sigure, cu potențial de intrare pe piața europeană (și nu doar), asupra căror domenii din agricultură l-ați îndruma ?
Sunt tot mai multe și atractive, domeniile agriculturii, mai mult sau mai puțin generatoare de profit, dar într-o piață comună tot mai competitivă, desfacerea este fundamentală, valorificarea produselor reprezintă scopul principal al unei activități economice. Referitor la piața europeană, aș recomanda agricultura ecologică sau organica, de exemplu. Aceasta reprezintă o piață în creștere. Tot mai mult populația europeană, de la clasa de mijloc în sus, își pune problema calității alimentelor pe care le consumă și vrea să aibă garanția unor produse sigure și sănătoase, atât la produse de bază, cât și mai ales la produse finite, cu înaltă valoare adaugată. Din fericire, în România avem o zonă montană și submontană nechimizată, avem produsul montan legiferat, avem cam 5 milioane de ha de pășuni și pajiști de înaltă calitate nutritivă neexploatate, o flora extrem de diversificată și multe altele. Toate aceste reprezintă oportunități către care ar trebui să se îndrepte cei care doresc să investească în domeniul agricol.
Se vorbește destul de mult și des în cadrul ONU despre o ipotetică și nu foarte îndepărtată criză a alimentelor. Ce spun experții din UE cu care ați stat de vorbă în numeroase ocazii ? Cum vom face față unei astfel de situații cu o agricultură de subzistență ?
Am să vă răspund pe rând. În ceea ce privește declarațiile experților în domeniu, situația este destul de alarmantă. De ce? Deși reprezintă doar 29% din suprafața planetei, suprafața terestră realizează 95% din hrana pe care o consumăm la nivel global, iar apele reprezintă 71% din suprafața globului și generează doar 5% hrană. Mai mult, din aceasta suprafață finită de pământ, peste 30% anual este supusă deșertificării, eroziunii solului, adică aproximativ 5-6 mil de ha annual. Aș mai aminti aici faptul că peste 7 mil de ha de pădure dispar la nivelul globului în fiecare an. Un alt aspect, populatia Terrei crește vertiginos. Dacă în 1960 eram aprox. 3 miliarde locuitori, în 2011 conform statisticilor, suntem 7 miliarde, iar prognozele ne arată că în 2050 vom fi peste 9 miliarde locuitori. Această populație va trebui hrănită. Iată câteva dinstre aspectele luate în discuție de experți și care ne arată clar că o criză alimentară va exista, din păcate, mai devreme sau mai târziu. Nu am mai amintit despre schimbările climatice și încălzirea globală, diminuarea resurselor de apă dulce,etc. Așadar va trebui să conservam solul pentru a avea o capacitate sigură de producție.
Revenind la a doua întrebare, consider că agricultura de subzistență cum o numiți, mie îmi place să o numesc agricultura țărănească tradițională, poate fi o alternativă sănătoasă la sistemul intensiv actual (care va fi din ce în ce mai dezvoltat și implicit va utiliza excesiv resursele naturale), pentru că astfel vom avea garanția unui “refugiu” din calea iminentei crize alimentare, care mai devreme sau mai târziu, va veni. Siguranța și securitatea alimentară reprezintă unul dintre pilonii de baza ai CSAT( Consiliul Superior de Apărare al Țării ). Ori dacă nu vom avea o gândire strategică, cum ar fi să nu punem toată producția agricolă într-o singură sursă și anume cea intensivă, vom mai avea o șansă de a nu depinde complet/periculos de alții. Altfel mă tem că nu. Cred că merită de reflectat puțin mai mult la înțelepciunea anglo-saxonilor sintetizată în sloganul “think global, eat local”.
interviu realizat de Gabriela Ioniță
