Al doilea tur de scrutin pentru prezidenţialele din în Franţa va aduce în faţa publicului candidatul de centru-dreapta Nicolas Sarkozy şi socialista Segolene Royal. Sarkozy este cel care se proclamă cel mai insistent ca reformator, suporter al unei despărţiri definitive de trecut, une rupture, cum spun francezii.
Ca şi traiectoria sa politică, multe dintre opiniile şi politicile propuse de Sarkozy sunt neortodoxe în ce priveşte: infracţionalitatea, imigranţii, reformele economice. Chiar şi prin poziţia faţă de Statele Unite, candidatul de centru-dreapta are păreri neobişnuite în arena politică franceză având înclinaţie pro-americană. Lăsând la o parte remarcile sarcastice privind sistemul american de sănătate publică, Sarkozy scrie lucruri pe care alţi politicieni francezi nu îndrăznesc să le spună: “America a venit să ne apere şi să ne ajute de două ori în istoria recentă … Nu trebuie să fii un mare strateg ca să înţelegi că este în interesul nostru să avem cele mai bune relaţii posibile cu această ţară…”
Viziunea reformatoare a lui Sarkozy va rămâne importantă chiar dacă va pierde alegerile prezidenţiale. Despre problemele generale ale societăţii franceze, Sarkozy spune: “Franţa trece printr-o criză majoră de încredere, în ciuda meritelor sale indubitabile şi a trecutului prestigious, va deveni istorie dacă nu ia măsurile necesare pentru a se adapta la schimbările care au loc în lume.” Aceasta este o afirmaţie auzită foarte rar în politica franceză.
Candidatul de centru-dreapta critică aspru guvernul socialist al fostului prim-ministru Lionel Jospin pentru reacţia slabă la imigraţie şi criminalitate, şi pentru stilul general de guvernare, dar îşi rezervă cele mai caustice critici pentru introducerea săptămânii de lucru de 35 de ore. El nu prea dă detalii cum ar gestiona protestele sindicale furioase care întâmpină orice încercare de a mări vârsta de pensionare. Dacă Sarkozy, ca preşedinte, ar încerca să flexibilizeze legislaţia muncii şi să simplifice procedurile de concediere, ar putea să ţină piept nemulţumirilor? Cum ar putea evita să împărtăşească soarta celor care au încercat astfel de reforme în trecut, ca Alain Juppé, Jean-Pierre Raffarin şi Dominique de Villepin, care au fost toţi eliminaţi de pe scena politică după ce şi-au retras popunerile de reformă?
Instinctele lui Sarkozy în ce priveşte politica economică în general sunt uneori mult mai dirigiste decât cele ale socialistului pe care îi place să-l critice, Lionel Jospin. El relatează cu mândrie cum, spre enervarea Comisiei Europene, a pompat fonduri publice în compania de electricitate franceză Alstom, care întâmpina dificultăţi – şi pe care o numeşte “o bijuterie industrială franceză” – şi a pus la cale fuziunea dintre giganţii francezi de pe piaţa farmaceuticelor Sanofi şi Aventis.
Direcţionarea politicii industriale rămâne la modă în rândul politicienilor francezi şi în această privinţă, poziţia lui Sarkozy nu este singulară. Candidata socialistă Segolene Royal promite renaţionalizarea companiei de electricitate EDF şi a celei de gaze naturale GDF, fuziunea celor două şi crearea unui gigant energetic francez care să reziste tentativelor de preluare din străinătate şi să adopte un stil de afaceri necapitalist.
Dar nu dirijismul industrial, ci costurile sociale uriaşe sunt la baza actualei crizei din Franţa: cheltuielile sociale au crescut în această ţară de la 20% în 1980 la 33% din PIB. Este cumva surprinzător ca un potenţial reformator economic, chiar francez, să fie atât de atras de dirijismul industrial.
Pentru francezi cel mai îngrijorător este disponibilitatea lui Sarkozy de a mări impozitele. În Franţa fiscalitate este deja împovărătoare. Sarkozy comenta recent, în termini pozitivi, decizia liderului german de centru-dreapta Angela Merkel de a mări TVA-ul de la 16 la 19 %, spunând: “Toată lumea a spus că va fi un dezastru. Dar nu au urmat nici creşteri de preţuri, nici recesiune. Voi studia această opţiune.” Mai mult, în cartea sa, Mărturie, Sarkozy scrie că o reducere a cheltuielilor în sistemul de sănătate publică (necesară pentru limitarea creşterii datoriei publice) poate fi realizată în parte “printr-o creştere a contribuţiilor la sistem, o creştere a contribuţiilor sociale, sau prin eliminarea treptată a unor scutiri sau plăţi.”
Diagnosticul pus de Sarkozy situaţiei prezente este probabil corect şi clar, realizările sale în guvern sunt numeroase şi impresionante, dar propunerile concrete privind calea de urmat sunt adesea vagi. În ce priveşte implementarea reformelor, Sarkozy are opinii bine formulate. Reformele ar trebui aplicate în paralel: “Cea mai mare greşală, şi una des întâlnită, este să facem reformele gradat. Să ne ocupăm întâi de pensii, apoi de educaţie, în sfârşit de asigurările sociale sau imigrare. În această formulă, adesea te opreşti după cea de-a doua reformă, epuizat de bătăliile duse pentru aplicarea celei dintâi.” El susţine că francezii “nu se sperie de schimbare. O doresc de mult.” O idee mai degrabă controversată: electoratul britanic a fost poate pregătit pentru schimbare în U.K. în 1979, în urma acelei faimoase “ierni a vrajbei”, dar nu sunt semnale că francezii ar fi la fel de sătui şi de dispuşi să susţină reforme “adevărate”. În nenumărate cazuri, opinia publică franceză a susţinut greviştii, indiferent cât de bizare le-au fost pretenţiile – succesul grevei camionagiilor francezi din 1996, care cereau reducerea vârstei de pensionare de la 60 de ani la 55 este doar un exemplu.
Până când francezii ajung să fie într-adevăr dispuşi să accepte reformele, Sarkozy va fi în situaţia medicului care obligă un copil neascultător să înghită o pilulă amară, dar necesară pentru vindecare. Mai este şi situaţia în care copilul poate alege să schimbe doctorul.
