România se pregăteşte de alegeri. Interesul publicului este tot mai puternic direcţionat către bătălia prezidenţială. Atât liderii partidelor politice, cât şi comentatorii întăresc impresia că aceasta este cu adevărat bătălia care contează. Aşa să fie oare?
În orice spaţiu politic definit de rigorile şi libertăţile democraţiei, alegerile sunt, înainte de orice, o instituţie. Una dintre cele mai importante, încât, adesea, însăşi democraţia se confundă cu ea. Instituţia alegerilor este într-adevăr determinantă. Reprezintă momentul exprimării politice libere şi directe a cetăţenilor în cele mai importante probleme ale societăţii. Mai mult, alegerile libere sunt singurul mecanism acceptat democratic prin care instituţiile-emblemă ale puterii – Parlament, Guvern, Justiţie – primesc mandatul de a exercita autoritatea asupra întregii comunităţi.
Prin ce este, aşadar, important mandatul prezidenţial în România? Conform textului constituţional, preşedintele este ales prin vot direct, ceea ce, aparent, îi conferă o autoritate specială. Aparent, pentru că în arhitectura puterii, aşa cum este definită de modelul constituţional pe care l-am adoptat, preşedintele nu este decât un apendice al puterii executive. Cea pe care o exercită în realitate, cu depline puteri, învestit de Parlament, Guvernul. Pentru a masca această situaţie, Constituţia revizuită menţine o anume confuzie cu privire la locul şi rolul preşedintelui, conferindu-i fărâme de autoritate în toate domeniile puterii şi definindu-i un rol de mediator între ele, respectiv între putere şi populaţie. În condiţii democratice, în care există mecanisme eficiente de control reciproc între instituţiile puterii, iar autoritatea lor este echilibrată permanent de lege şi exerciţiul ei democratic, un asemenea rol este inutil. Iar dacă exercitarea lui ar deveni imperioasă, atunci cu siguranţă mecanismul democratic ar fi, de facto, suspendat! Cât despre ideea medierii prezidenţiale între populaţie, adică naţiune, izvorul de jure al exercitării oricărei autorităţi, şi cei care exercită puterea, ea este inspirată de o viziune pe cât de paternalistă pe atât de puternic antidemocratică. Preşedintele, ca toate celelalte autorităţi, îşi exercită mandatul prin voinţa exprimată liber de naţiune. El nu poate fi o autoritate egală sau superioară naţiunii, în consecinţă nici mediator între naţiune şi mandatarii puterii. Dacă naţiunea este nemulţumită de modul în care se exercită puterea în numele ei, ea are la dispoziţie sancţiuni ce se exprimă în cadrul democratic, normal, de la retragerea mandatului, la dizolvarea puterii şi organizarea de noi alegeri. Iar în condiţii extreme, este îndreptăţită să recurgă la forţă dacă cei care exercită temporar puterea abuzează de ea şi blochează mecanismele exprimării libere, democratice a voinţei naţionale. Acesta este, de altfel, temeiul pe care Revoluţia din Decembrie 1989 a înlăturat vechea putere şi a trecut la constituirea noilor instituţii democratice din România! Al treilea punct de sprijin pentru importanţa mandatului prezidenţial este rolul de garant al Constituţiei. O formulare plină de umbre! Singurul garant autorizat al oricărei constituţii, într-un sistem democratic, este chiar Naţiunea. Iar singurul mod legitim de a o apăra este supremaţia legii şi exercitarea ei coerent cu prevederile constituţionale. Preşedintele nu poate fi garant al Constituţiei mai mult decât oricare altă instituţie care exercită autoritate publică ori decât oricare cetăţean! De îndată ce ar acţiona în afara legii, chiar şi în numele apărării Constituţiei, el ar încălca de jure şi de facto textul ei şi s-ar pune în afara cadrului democratic! În mod periculos, în corpul Constituţiei noastre a fost lăsat să doarmă un coşmar dictatorial!
Dacă, de principiu, statutul şi rolul preşedintelui în Constituţia României sunt secundare, confuze şi adesea îndemnând la soluţii paternalist-autoritariste, care este realitatea?
Politic, preşedintele, odată instalat la Cotroceni, a devenit o figură mai puţin importantă decât primul ministru şi cabinetul său, în ciuda multiplelor activităţi, a prestigiului tradiţional cu care este asociat şi mai ales a dorinţei celor care au ocupat funcţia. Nici un preşedinte nu a mai putut controla eficient mişcările şi activităţile partidului care l-a susţinut electoral, nu a putut influenţa direct funcţionarea sistemului executiv şi aproape că nu a avut nici un impact asupra procesului legislativ. Controlul direct sau indirect asupra instituţiilor specializate de securitate naţională – prin intermediul CSAT -, deşi conferă un supliment de putere şi autoritate funcţiei prezidenţiale, nu are cum să compenseze limitările masive exercitate legal şi constituţional asupra mandatului. Singurul lucru, politic semnificativ, pe care exercitarea mandatelor prezidenţiale l-a realizat, de la instalarea sistemului democratic, este continuarea şi pe alocuri chiar întărirea modelului paternalist de raportare a unei mari părţi a populaţiei la instituţiile puterii. În locul relaţiei contractuale, bazată pe eficienţă, măsurată în acţiuni cu efect sesizabil la nivelul alegătorului, pe responsabilitate asumată şi precisă descărcare de mandat, instituţia prezidenţială, folosind atât ambiguităţile statutului său, cât şi prestigiul de care s-a bucurat, a întărit “reflexele” paternaliste ale unei populaţii care în cea mai mare parte nu a cunoscut alt model de relaţionare cu puterea.
Dacă, din punct de vedere instituţional, alegerile prezidenţiale nu reprezintă o miză cu adevărat semnificativă ne-o spune deopotrivă Constituţia şi practica exercitării funcţiei, să vedem cum stau lucrurile în spaţiul opţiunii politice. Între ce şi ce avem, de fapt, de ales?
Aparent între două direcţii politice radical opuse, între două personalităţi care nu au nici un punct de compatibilitate.
Candidaţii care vor disputa bătălia finală vor fi cei ai PSD şi PNL. Partidul care reprezintă opţiunea social-democrată, chiar dacă reuşeşte să-şi păstreze coerenţa mesajului “de stânga”, la nivelul ideologiei şi al relaţiei privilegiate cu o treime din electorat, este departe de a putea demonstra aceeaşi coerenţă în privinţa guvernării. Cu alte cuvinte, candidatul PSD la funcţia prezidenţială va putea folosi un anume limbaj, coerent cu imaginea partidului la nivelul electoratului, dar va trebui să-şi centreze discursul pe promisiuni şi intenţii de viitor. Dintre toate atributele coerente cu funcţia prezidenţială, candidatul PSD pare să-l fi îmbrăţişat, deja, pe cel de “garant”. Garant al politicilor de protecţie socială, al stabilităţii actualelor structuri de putere, la centru şi în teritoriu, de stabilitate a unui sistem de putere care tinde deja să modifice radical mecanismele politice şi electorale, de garant al continuităţii “modelului Iliescu” şi, desigur, al procesului integrării europene. De cealaltă parte, liderul PNL nu poate conta prea mult pe coerenţa politică şi ideologică pentru a se impune. Acreditarea sa în tabăra liberală, chiar dacă actualmente puternică, este departe de a fi rămas necontestată, din exteriorul, ca şi din interiorul taberei liberale. Speranţa de a câştiga un mandat prezidenţial prin promovarea valorilor şi a politicilor liberale este greu de susţinut. De aceea, liderul PNL va fi forţat să-şi definească oferta electorală în cea mai mare parte prin contestarea “modelului PSD”. Cu speranţa că virulenţa votului, care ar vrea să sancţioneze guvernarea, personalităţile şi tipul de acţiune specific PSD, va fi suficientă pentru a înclina balanţa în favoarea sa. La nivelul calităţilor personale, candidatul PSD se va lupta cu propriile trăsături de personalitate pentru a juca rolul unui “lider popular tip Iliescu”. Acelaşi tip de bătălie o va da liderul PNL, de altfel, care va trebui să depăşească deficitul său natural de comunicare pentru a-şi face mesajul auzit dincolo de rândurile relativ puţin numeroase ale electoratului clasic liberal. Rămâne de văzut dacă austeritatea şi rectilinialitatea sunt calităţi suficiente pentru a câştiga un mandat prezidenţial în România.
Oricare ar fi caracteristicile personale sau tabăra politică din care ar veni, viitorul preşedinte al României are un statut din care nu poate ieşi. Unul prea puţin important, dacă-l comparăm cu celelalte instituţii ale puterii, şi prea puţin favorabil realizării promisiunilor pe care cu generozitate le vor împărţi candidaţii în campania deja declanşată.
Ceea ce va fi şi ceea ce va face viitorul preşedinte vor depinde mai mult de compoziţia politică a Parlamentului decât de partidul care l-a susţinut, de ideologia acestuia sau de calităţile sale personale. Majoritatea care va decide viitorul prim-ministru şi viitorii preşedinţi ai Camerei Deputaţilor şi Senatului este cea care va dicta şi partitura viitorului preşedinte.
